Tata despre cum se făceau deplasările înainte vreme

    Și așa într’o bună zi din toamna lui 1927, înainte de Simion Stîlpnicul cînd în fiecare an puneam capăt scăldatului la prundul Bistriței (la Borca), căci se zicea că ” se pișă cerbul și se răcesc apele”, am pornit-o la drum spre Fălticeni.  Părinții, nu-mi amintesc ce preparative ar fi făcut în acest scop, tata mi se pare că nu mai avea serviciu căci se petrecuse întîmplarea cu gropul dela poștă (grop - cutie de lemn în care se transportau banii în afara unităților) . Și-am luat-o la drum pe jos, cu o mică valiză, mama c-o buccea și tata cu un geamantan. Pela Piatra Bolohanului, cînd înainte ne mergeau umbrele, ne-am așezat osteniți lîngă un izvor. Soarele cumpănise deasupra Stegioarei cînd am luat-o iarăși la drum. Picioarele se mai îngreunau și valiza devenise o piatră de moară. Din Glodișor  am luat-o pe cărări, hai-da-ha la deal și ne-a cuprins înserarea prin pădure. Am ajuns, hăt bine pe-întuneric, la Crucea Talienilor, în vîrful Stînișoarei. De acolo, în urma noastră în geana de apus a nopții se zăreau munții adormiți în întuneric, iar înainte spre soare răsare, departe pe șesuri, în negura nopții, parcă se zăreau luminile unui oraș – era Fălticeni. Dela Crucea Talienilor am coborît pe întuneric dibuind cărările, și cînd s-a crăpat prima geană de ziuă am ajuns în Suha. De acolo nu știu cu ce ne-am dus la Fălticeni, mi-amintesc că într’un fapt de seară am poposit în capul străzii Rădășenilor , la Olga Gogu (căsătorită cu Gheorghe – fratele tatei). Dela ea mai erau 2 case pînă la grădina lui Sadoveanu. Casa lui Olga Gogu, unde stătea, de fapt, cu chirie, era sub formă de vagon, compusă din 2 camere, perpendiculare pe strada. Acolo mi-am petrecut o perioadă de timp, alături de Sadoveanu, întîmplări pe care le voi scrie mai tîrziu. 
    Trebuie să menționez că pînă prin 1925 – 27 cînd a început să apară și la noi automobilele, transportul călătorilor și al poștei se făcea cu DILIGENȚELE, (numite și poștalioane) un fel de trăsură mare – acoperită cu coviltir și trasă de 2-3 perechi de cai - .... că se schimbau pe traseu la distanțe de 20-25 km ( cale de o poștă), schimbul se făcea la hanuri, unde se găsea adăpost pt. căruțe și cai și camere de dormit, mîncare și băutură pt.călători (Hanul Ancuței ș.a.m.d.). Traseul Fălticeni (Baia, Suceava) – Mălini – Suha – Borca – Broșteni era făcut de diligență la 2-3 zile înaintea războiului din 1916 și în fiecare zi după acest război. Schimbul de cai se făcea la Mălini, Suha ( la Iesle ), Borca și Broșteni. În legătură cu călătoriile cu diligența se iveau, nu de puține ori, prilejuri de a fi întîmpint de hoți de codru sau de haiduci. În general hoții te buzunăreau și uneori te dezbrăcau și de haine. Prin regiunea noastră vestite au fost bandele de tîlhari a lui Pantelimon și Haralambie Niculiță,  ale lui Ilie Drăcosu, Tulbure și Chiosa; și în cele din urmă, chiar pînă la al doilea război mondial și puțin după, pe valea Bistriței era ceata lui Baltă. Întîlniri cu aceste bande vor fi transcrise mai încolo.
Înainte de poștalioane deplasarea mărfurilor se făcea cu caii și măgarii, legați unul de altul de coadă, în șir, pe poteci de munte, având în spate tarnițe (samare, cum se numesc în alte zone).

Din amintirile lui Mihai Ungureanu, bunicul meu, despre Mihail Sadoveanu

    „ La 9 septembrie 1896 ( bunicu avea atunci 12 ani ) am intrat în clasa I-a de gimnaziu la Alecu Donici din Fălticeni, împreună cu Nistor V-le, Delejan Neculai, Spătărescu, Milo-Botoșăneanul, Neculau Const., Apostoliu V-le, Tătaru Alex., Herman Herșcu, Haimovoci Leizer, cu toții 28 inși. Mihail Sadoveanu era în clasa a III-a, rămas repetent din cauza că s-a ocupat mai mult cu cititul cărților cu haiduci, care se vindeau pe stradă și lumea le citea cu interes, așa și Mihai, lucru aflat de tatăl său de la directorul Lovinescu, care la un control a găsit astfel de cărți în banca lui Mihai, după aceasta băiatul s-a pus pe treabă și a trecut clasa cu bine. Noi cei mici eram obligați să dăm respect celor mai mari ca noi, ba eram obligați să-i salutăm pe stradă, ei o făceau pe serioșii, însă era frumos acest respect, căci ne iubeau și chiar ne ajutau la cîte o lecție mai grea.

    Pe Sadoveanu îl iubeau toți colegii mici și mari, chiar și profesorii, fiind că el era cel mai înalt și mai voinic dintre toți elevii gimnaziului - era tânăr, blond, cu păr galben și rotund la față - el ducea drapelul gimnaziului la serbările naționale când Regimentul Suceava nr.16 din localitate ne trimitea doi toboșari, care erau în fruntea coloanei de elevi ai gimnaziului și noi țineam cadența după bătăile toboșarilor. Sadoveanu nu lipsea, în timpul vacanței de vară, de la pescuit în iazul târgului de pe Șomuz, sau în plimbările pe dealul Spătăreștilor, după cuiburi de păsări, sau în huci la Buciumeni, unde este un schit istoric făcut de domnitorul Tomșa, în amintirea buciumașilor lui Ștefan cel Mare.

Îmi amintesc că într-o vară eram vre-o 4 cu Sadoveanu la iaz pe Șomuz. Țin să remarc dese înecări de copii în acest iaz, care, pe la mijloc, avea peste 2 metri adâncime, și ca să-i scoată pe cei înecați venia morarul Ion cu năvodul de pescuit și-i scotea spre marea mirare a noastră a copiilor cît și a pescarilor mai mari. Acest Ion Moraru era morar al morii cu două piuțe la acest iaz, și aproape zilnic venia pe drumul de pe izitura iazului și cînd vedea băieții scăldîndu-se la adînc le zicea în gura mare, că avea o voce de te trezea din somn,  < Măi băieți, mă! N'auziți voi, haaa. Dacă nu știți înota de ce vă duceți la adînc haaa, ca să mă năcăjiți să vă scot cu năvodul, haaa > , iar băieții care erau pentru scăldat, chiar și cei deoparte și alta a iezeturii care erau cu undița la prins pește, îl îngînau pe moș Moraru cu <N'auziți voi haaa, am să vă dau eu vouă haaa...>. și cum mergeam noi pe iezătura iazului, care era și șoseaua ce ducea din Fălticeni către comuna Pleșești și alte sate de pe Șomuz, văd că Mihai scoate o țigară și vrea s-o aprindă și nu avea de unde - se uită în dreapta, în stînga, să vadă pe cineva cu țigara aprinsă, dar nu era, însă dă cu ochii de un tînăr ca de 20 ani, scurt de statură, fost prin școală și rămas repetent de multe ori și acum se ocupa cu pescuitul, pește pe care'l vindea pe la restaurante, îi spune: <Măi Untură, știu că fumezi, scapără și mie să aprind țigara >, el care'l cunoștea mai demult, îi spune :< Da Coane Mihai, dar îmi dai și mie să trag 3 fumuri, că nu mai am nici un praf de tutun>; îi răspunde Sadoveanu < ți'oi da ce să fac>. Și Untură lasă undița pe apă, scoate cremenia cu amnarul și fitilul galben, și scapără, ia țigara și o aprinde,- noi curioși ne uitam la el cum o să tragă din țigară - trage un fum, și se vedea cum arde țigara ca artificiile la pomul de Crăciun, n'a dat afară nici un pic de fum, ci l'a tras în piept, așa cu al doilea și al treilea, că o topise pe jumătate, - apoi i-a dat țigara lui Mihai, care a fumat-o tacticos, iar din gura lui Untură, aproape un sfert de oră, a tot ieșit fum din acel acumulat din țigara lui Sadoveanu„.

    Asta este una dintre povestirile cu Sadoveanu, mai sunt și altele, mai ales că după terminarea gimnaziului în 1897 și înscrierea la Liceul Național din Iași, Sadoveanu își petrecea vacanțele la Fălticeni, unde își avea prieteni cu care găseau ocazii de distracție.