In lucru.
Din istoricul comunei Sabasa-Borca
De ce deschid această temă, este
pentru că tatăl meu, Gogu I.Constantin, se trage din familia Diaconeștilor, de
loc din Borca, prin mama sa Elena Diaconescu, copilăria și-a trăit-o acolo,
acolo a făcut primii ani de școală, pe timpul învățătorilor Popovici, și mereu
își aducea aminte cu nostalgie de acele locuri, de care era foarte legat, iar
eu, cu frații mei, am petrecut multe veri la unchii Daniel și Olga Diaconescu,
ce aveau locația sub Gherghea, la gura Sabasei, cum s-ar zice ”în Slatină”.
Încep prin a evidenția ce spunea
G.T.Kirileanu = (1872-1960
– Moș Ghiță, cum îi spunea tata, fiind rudă
cu noi prin alianță, de loc din Broșteni, licențiat în drept, cu o carieră
bogată, între care - cărturar, folclorist, istoric literar, publicist,
bibliotecar al Casei Regale a Romîniei în perioada 1909-1930 ) =, despre istoricul localităților de pe valea
Bistriței : ”Asupra locului de unde se trag locuitorii de pe moșia Broșteni
avem știri numai din spusele bătrînilor. Puține sunt familiile despre care să
se creadă că sunt de baștină din valea Bistriței……..cei mai mulți din
gospodarii fruntași de astăzi sînt a treia sau a patra generație a imigranților
romîni din Ardeal.”
Această
variantă este întărită şi de scrierile preotului Constantin Matasă (1878-1971),
născut la Ceahlău (Răpciuniţa) şi trăitor pe aceste meleaguri, recunoscut
pentru bogata activitate pe linie teologică, istorică, scriitoricească,
turistică, arheologică, etc.: „Satul meu de naştere, ca şi toate satele de pe valea Bistriţei de la deal de Piatra sunt, relativ, mai noi. Cele mai vechi
dintre ele nu trec mai încolo de jumătatea a doua a secolului al XVII-lea,
aproape toate sunt întemeiate de ardeleni, pe care strâmtorări şi necazuri de
tot felul i-au silit să-şi ia lumea în cap. Mai întăi i-au determinat
împilările magnaţilor lacomi, cotropitori de pământuri străine, apoi
încercările şovine de desnaţionalizare şi mai pe urmă persecuţiile religioase
ca şi serviciul militar obligator, adecă –cătănia-, cum îi ziceau românii”.
Viața trăită cu mult timp înainte nu poate fi redată ca o relatare fidelă și integrală. Dar așa cum scrie Ioan-Aurel Pop, profesor universitar - doctor în istorie : ”nu înseamnă că viața de odinioară nu o vom putea cunoaște. dar o vom face atât cât vom putea, pe baza mărturiilor rămase. Aceste mărturii se cheamă și izvore”.
Tot așa, despre locuitorii meleagurilor de pe
Sabasa primele informații le avem pe cale orală sau din scrierile bătrânilor, trăitori pe acele
meleaguri, scrieri care stau la baza celor scrise mai jos și din care citez:
Valea
Sabasa situată între munții Goia, Hăciugosu, Migovanul, Lacurile și Gherghea,
în dreapta, și Băișescu, Muncelu, Stînișoara, Tîrșosu, Bapșa, Hălăuca, Arșița
Ungurului, Scorușul, Țifla și Runcu Pîntei în stînga, este o vale cu poziție
foarte frumoasă, are și izvoare minerale de pucioasă pe părăul Breaza și
slatine deasupra satului Sabasa, însă fără însemnătate, păduri de molift, brad,
făget și fînețe frumoase. Localitatea este situată pe valea Sabasa, ce
izvorăște din munții din stînga rîului Bistrița, în hotarul Bucovina, opcina
rea numită Crîșma Popii, unde poposeau locuitorii din satele Dornei în drumul
ce-l făceau cu transportul păpușoiului dela Tg.Neamț, unde preuții descălecau
cinstindu-se cu tovarășii de drum cu rachiu, făcînd chefuri și ospătîndu-se din
belșug.
Ca
o paranteză, fac
precizarea că malul drept tehnic, (deci cum te uiţi spre vale, pe direcția de
curgere a apei) a pârăului Sabasa era braniştea M-rii Slatina, zisă la început ”Săliştea Slatinei” sau ”în
Slatină”, iar malul stâng, cu parte din localitatea Sabasa și cu Farcaşa, până
la poala Runcului (Runcu Pintei) era braniştea M-rii Râşca, zisă ”Poiana Râşca”,
sau ”în Poiană”. Ambele mănăstiri erau din judeţul Baia.
Pe aceste meleaguri veneau în transhumanță oieri de prin
părțile Ardealului locurile
fiind bogate în păşuni şi puţin populate. Migraţia oierilor, cred că are şi o altă cauză, instaurarea în Ardeal a
dominaţiei austriece în 1686, urmată în 1701 de nerecunoaşterea oficială a
naţiunii române şi crearea confesiunii greco-catolice la care populaţia era
obligată să adere. Aşa are loc o migrare a românilor din Ardeal în ţinuturile
de vest ale Moldovei, mulţi numindu-se Ungureanu, Bârsan, Ardelean, Mocanu,
etc. Se zice că satele de pe Valea Muntelui au fost întemeiate de ardeleni.
Așa se
face că un grup de oieri și alți români din zona Sibiului, pe la anii 1740, s-au
stabilit în valea Sabasei, mai ales că au primit o suprafaţă de pământ de la mănăstirea
Slatina ca aşezământ a familiei sale, loc de casă și arătură, mănăstirea fiind
interesată de a popula terenurile sale, locuitorii contribuind cu zeciuiala şi
asigurarea braţelor de muncă pentru recoltatul fânului de pe fânețe, sau
tăiatul și scosul lemnului din pădure. Printre aceste familii era și
a preotului Constantin, zis și Haldan, care a venit cu familia, cu cei 6 copii,
cel mai mare, Gavril – Gavrilas, era dascăl, localnicii zicându-i Diaconul
Gavrilaș, și care sînt străbunii familiei Diaconescu.
Primele aşezări au fost
la gura Sabasei, sau pe aşezăturile Gherghei, dealul ce domină zona, cum era
Groapa lui Taşcă, Groapa Mutului, Groapa lui Gavril (Gavril Butnaru), unde aveau
şi loc de arătură. Părăul Sabasa avea vadul prin poiana Sabasei, la vreo 50
metri de poala dealului Gherghea. Se menţionează că la venirea celor din Ardeal
pe partea dreaptă a Bistriţei, în poiana Borcii, nu erau aşezări, decât pătule
ale oierilor.
Cei
noi veniți erau ținta deselor prădăciuni făcute de cetele de turci, cu dezertori tătari, și împotriva
cărora se organizase volintiri, haiduci romîni și mai tîrziu nemulțumiți greci,
ce formau cete de apărare a localităţii împotriva jefuitorilor. Această grupare
de volintiri erau slab dotată, cu furci,
coase, topoare, etc. Luptele dintre tîlharii turci și volintiri să amintesc
cele de pe strîmtura ce merge la părăul Cîrjei (cimitir în botul Gherghei), ”în
dîmb la Turca”, și aceea dela rîpa Galului, în care turcii au fost zdrobiți de
volintiri. Se indică cete de turci, dar multe dintre incursiunile de prădăciune
erau efectuate de tătarii din Bugeac, sprijiniți de turci.
Unele dintre aceste incursiuni
erau cu acceptarea domnitorului, care apela deseori la ajutor armat împotriva
leșilor (polonezilor), austro-ungurilor,
etc., după cum scrie și Ion Neculce în Letopisețul Țării Moldovei –
Cap.XXI – A treia domnie a lui Mihai Racoviță – Voevoda văleat 7224 (1716),
când, pentru pedepsirea a cca. 300 cătane moldovenești care organizase
poghiazuri (prădăciuni-raite de jaf), apelase la cca.3000 tătari, dar veniseră
5000-6000, care trebuiau plătiți. ”A doa dzi, tătarii au cerșit la vodă 10
pungi de bani, să s-întoarcă înapoi, iar Mihai – vodă n-au avut, au n-au vrut
să le de. Și le-au dat voie să prade țara dincolo de Siretiu, că sînt tot
haini, cătane. Numai dincoace di Siretiu să nu robască. Deci au și purces pre
Bahluiu în sus, pre la Tîrgul Frumos. Și de la Siretiu încolo au și slobozit
ceambuluri a prăda, cît au putut cuprinde ținutul Neamțului. Și păn-în Hangu și
păn-la Ceahlău au agiunsu de-au prădat și au robit. Și s-au întorsu plin de
robi în Bugeag. Iar cătanile, Cetatea Neamțului au lăsat-o plină de bucate și
au fugit la Cașin la alte cătane ce era acolo. ( din Letopisețul Țării
Moldovei)”.
Trecînd peste greutăți localitatea s-a
închegat, s-a construit biserică, pe la 1744, o bisericuţă mica, scundă, de încăpeau
doar 10-15 enoriași, făcută din bîrne de lemn de brad şi acoperită cu draniţă
brută și foltăi de brad afumate, cu pronaos din haldani de cânepă, (de
unde numele primului preot Constantin zis și Haldan, că era înalt ca un haldan) acoperit cu draniță. ( Fac mențiunea că era primul preot de sine stătător, până atunci slujbele erau ținute de preot de la M.rea Slatina). La una din
incursiunile turcilor, biserica a fost arsă. Pe locul vechii bisericuţe s-a
ridicat, prin anii 1770, o biserică nouă, din lemn de frasin, pe temelie de
piatră uscată, acoperită cu şindrilă în solzi, în care încăpeau cam 30-40
enoriași, cu contribuţia băștinașilor şi a câtorva descălecători din ţinuturile
Ardealului, între care urmași ai diaconului Gavrilaș, apoi Alexandru cel bogat,
zis Lupu lui Alexandru, iar mai târziu Lupescu, Toader Amariei, Linca Ţuţuianu,
D-şoara Olaru, Gh.Butnaru, Toader Furtună, Niţă a lui Gheorghe, Simion a Tudosiei, Ion Tătaru, Ștefan Boariu,
Dumitriu I., Niță Tincă, și alții.
Mai
tîrziu, în 1886, biserica veche devenind neîcăpătoare s-a construit una nouă pe
acelaș loc, mai încăpătoare, tot din lemn, pe temelie de piatră, acoperită cu
şindrilă, oferite în mod gratuit de Ad-straţia Domeniului Coroanei. Sculptura
şi pictura s-a lucrat în anii următori de către D-tru Iliescu şi un bătrân
călugăr, dar icoanele catapetezmei sunt tot cele din vechime, curăţite şi cu
ramele schimbate, iar celelalte făcute sculptate şi pictate din nou, cu uşile
împărăteşti, etc, cheltuiala lucrărilor noii biserici fiind suportate de către
enoriaşii comunei Sabasa, fără a apela în altă parte. Pe uşa de intrare a
vechii bisericii se mai distingeau cu greu pictura a trei preuți ctitori
fondatori ai acelei biserici – Constantin (Haldan), Bănică, iar al treilea nu
se putea distinge ( ev. Daniil ).
Pe biserica nouă s-a pus o placă cu următorul conţinut :
„Acest sfânt şi dumnezeesc locaş s-a fondat întru serbarea patronului sf.
martir Dimitrie şi s-a sfinţit de ieromonahul Ghenadie iegumenul M-rii Slatina
în anul 1770-oct.în 4 zile – în zilele binecredinciosului I.C.Dimitrie Moruzi
şi a Mitropolitului Gavrilă ( Gavriil Callimachi 1761-1786 ),
fondată de locuitori, iar la 1886 s-a construit aceasta în jurul acelei vechi,
tot de locuitori, fiind ajutaţi şi de onor Ad-ţia Domeniului Coroanei, şi s-a
sfinţit de protoereul Gh.Boroianu la 1889, s-au terminat catapeteazma şi
pictura de D-tru Iliescu, prin stăruinţa preotului Petre Bistriceanu şi a
Domnului Petru Diaconescu, Toader a Mariei, D-tru Aniţa Floarei, în zilele
Majestăţii Sale Carol I regele României şi a Mitropolitului Iosif Naniescu”.
Mai târziu s-a mai pus o altă placă :
„Biserica aceasta a fost renovată în anii 1954-1955, s-au refăcut temelia
şi scările, acoperişul de draniţă a fost înlocuit cu tablă. Uşa de la intrare a
fost făcută de epitropul Gheorghe Mălinescu, iar tabla de la acoperiş a fost
procurată prin stăruinţa epitropului Iovu Branişte. Pictorul N.Cristea din
Piatra Neamţ a zugrăvit pereţii interiori şi a spălat catapeteasma şi bolta.
Toate s-au făcut numai din contribuţia bănească a credincioşilor şi cu ajutorul
Consiliului parohial, sub îndrumarea preotului paroh D-tru Hriţcu”.
Clerul
care a servit la aceaste biserici vechi
sunt numiți :
-
Constantin –CC zis Haldan, a
fost cel întăi, urmând preuții:
-
Bănică,
-
Vasile, din familia lui
Haldan, timp în care a funcţionat ca diacon (pisalt-cântăreț) Gavril, zis Diaconul
Gavrilaş, fiul lui Constantin Haldan, după moartea căruia, fiindu-i tăiat capul
la o incursiune a turcilor, chiar pe pragul bisericii, a venit dascăl, Toader
Constantin Haralambie (Constantin Teodorescu), toți din familia preutului
Haldan, care a slujit cît timp au fost preoți Gheorghe, Petru, Gheorghe și
Vasile, ce au urmat lui Bănică.
-
Gheorghe, un bătrân preut
adus dela Pipirig, după a cărui trecere din viață a urmat :
-
Petru, numit Bistriceanu,
seminaristul, fiul lui dascălului Toader, în timpul cît a slujit dascăl era Petru Diaconov (fiul diaconului
Gavrilaș, numit Petrea Diaconului, și apoi Petru Diaconov pe timpul stăpînirii
rusești, ca în final judecătoria Fălticeni să-i schimbe numele în Diaconescu).
-
Gheorghe, numit
Bistriceanu, fratele lui Petru,
-
Vasile, ultimii trei
preuți fiind fii lui Toader Constantin (și acesta fiu a lui Constantin Haldan),
în timpul căruia a fost cântăreţ la strană Haralambie, fratele lor, și care a
slujit pînă la moartea sa,
-
Fotache ( zis şi Fotiade
), tot fiu al preotului Constantin Haldan,
-
Ion Cojan, venit din
judeţul Bacău, care a avut 8 copii, mutat apoi la Sasca,
-
Gr.Lovinescu, venit din
Rădăşeni, judeţul Baia, dela Parohia "Sf. Mucenici Mercurie şi
Ecaterina" - Rădăşeni II, care slujeşte în paralel
şi la biserica nouă din Borca, care slujeşte până după primul război mondial,
decedat fiind este înmormântat în dreptul ferestrei altarului bisericii din
comuna Borca.
-
Roşescu, din pârăul
Cârjei, preot pentru scurt timp,
-
Vasile Danielescu, din
satul Popeşti – Farcaşa, în paralel este
şi cântăreţ la biserica din Borca,
-
Hâncu,
-
Gheorghiasa, etc
Preuții în vechime se
ocupau şi de starea civilă : naşteri, căsătorii și morți, declararea
căsătoriilor se făce la preuți, dar şi la protoerii, unde trebuia să se meargă
la Fălticeni pentru aprobare, pe lângă taxa în bani se dădea şi un curcan,
cocoş sau găină. Preuții aplicau pedepse enoriaşilor pentru imoralități într-un
călădău, construit din doi dulapi cu găuri unde îi vârau cu gâtul, ca pe boi la
potcovit, şi toţi credincioşii care eşeau dela rugăciunile din biserică erau
obligaţi ai scuipa în obraz. Cărţi de rugăciuni în biserică erau cu litere chirilice (slavone),
psaltirile de cântări cu litere şi note greceşti, din care poporenii nu
înţelegeau nimic, abia după suirea pe tronul ţării a M.S.Domnitorul Al.I.Cuza
s-a mai schimbat puţin din ele, iar de la înfiinţarea Domeniului Coroanei,
Administratorul Domeniilor a înzestrat bisericile cu cărţi tipărite cu litere
latine.
În ”Monografia comunei Borca de Ana Lupescu” găsim
= Conform arhivelor parohiei, până la 1820, satele Borca şi Soci nu erau
organizate ca parohie deoarece erau foarte puţini crediciosi (în jur de 40 de
familii), iar serviciile religioase se făceau de preoţi de la Mănăstirea
Slatina ce veneau temporar în zonă, satele fiind aşezate pe moşia mănăstirii. Că
parohie de sine stătătoare se organizează în anul 1820, când preotul Vasile
Vasiliu a venit cu un grup de credincioşi ortodocşi fugiţi de prin părţile
Ciucului şi Brasovului din cauza persecuţiilor ungurilor. Pune temelia unei
biserici de lemn, în vatra satului, lângă Şcoala Primară, în mijlocul
cimitirului deja existent…. Actuala biserica, înălţată pe
această splendidă sprânceană de munte, a fost zidită din piatră şi cărămidă,
între 1886 şi 1890, sub păstorirea preotului David Fărcăşanu, împreună cu
enoriaşii cu sprijinul Administraţiei Domeniului Coroanei Borca.
Sfinţirea s-a făcut în anul 1890 de către I.P.S. Iosif
Naniescu, la 29 cireşar, ziua de pomenire a Sfinţilor . Apostoli Petru şi
Pavel.=.
Locuitorii, în
majoritate, erau clăcaşi pe moşiile mănăstirilor Slatina şi Râşca, care erau
arendate negustorilor greci, turci, evrei, împreună cu numărul locuitorilor
obligați a lucra ca clăcași și cu braţele la exploatarea lemnăriei din pădurile
moşiei în schimbul păşunilor şi fâneţe lor pentru nutreţul vitelor, cai, oi,
vite cornute, capre. Produsele lor erau boii pentru trasul lemnăriei din păduri
la malul Bistriţei, vacile, oile, caprele pentru lapte și brânză, unt, pentru
hrană, lâna pentru sumane de îmbrăcăminte, iar prisosul mai vindeau pela oraşe
pentru păpuşoi.
Portul din
vechime se compunea din, îmbrăcămintea la bărbaţi : cămăşi de pânză ţesută de
fimei din cânepă, sumane şi iţari din fire groase de lână de oae, încălţări cu
opinci din pei de vite şi porci, argăsite cu cruşală din scoarţă de lemn de
arin şi mesteacăn, legate de picioare cu nojiţe (ațe sucite ) din păr de cal,
vită și capră. Pe cap în timp de iarnă purtau căciuli mai mult de mel şi cârlan,
albe cu primuri (garnitură) la margini negre, iar vara cu pălării, păstorii de
vite mai purtau în timpul verii pe cap cumănace împletite cu andreaua, din lână
de oae cu vârste în culori şi în vârf cu canaf. Fimeile purtau : cămăşi ţesute
tot din cânepă şi in cu altiţe ţesute pe umeri, stani ( cămaşa de la brâu în
sus, sau în jos ) şi mânecile cusute din canva, diferite culori. În vechime
purtau la gât, cele mai cu stare, gărzi din piese de argint, irmilici şi ruble,
şi chiar de aur în galbeni austrieci şi livre turceşti. Apoi, cojoace bine
argăsite cu zăr de oae, din piei de miel lungi până mai jos de genunchi, pe cap
cu ştergare cusute de fimei din pânză de in şi burangic, cu franjuri şi mărgele
la capete. Încălţări ca şi bărbaţii, iar mai aveau cizme de piele roşie.
Hrana locuitorilor se compunea la zilele de
post din mămăligă, din făină de păpuşoi măcinată în râşniţe de apă, făcută
pogăci (turte
din mălai coapte în cuptor), prăjită în hrinci (felie mare de mămăligă) și cu
fasole, varză murată, cartofi fierţi sau copţi în foc, iar în zilele de frupt
cu lapte și brânză. La lucrarea de lemnărie în pădure de unde nu era îngăduit
să lipsească toată săptămâna, le mai pregătea soțiile lor de sâmbăta câte un
mălai copt în cuptor, luându-l luni cu ei la lucru – se mai aprovizionau și cu
tabac din foi de tutun în păpuși sau sucituri, cultivat de ei în grădini și
fumat din lulea și cu ciubuce de lemn pe care-l coceau în foc.
Ocupația
locuitorilor era lucrarea lemnăriei din pădurile din localitate, lucrarea la
fânețe, scule de lucru din lemn, securea și coasa, țapine nu esista, pluguri
din lemn trase cu câte patru boi, agricultură puţină de porumb, cartofi,
fasole, bob, mazăre, varză, și foarte puţin zarzavat, arbori fructiferi :măr,
păr, prun gras şi alb, cireşi şi vişini, şi puţine flori prin grădini. Apoi plutăritul, luau plutele din Borca și le duceau până la schela din
Piatra. Drumul înapoi spre casă îl făceau pe jos, de la Pângărați tăiau drumul
peste deal, ocolind astfel Bicazul, scurtând distanța cu vreo 20 km.
Ca organizare administrativă, satele au
personalitate juridică de la Regulamentul Organic (1831), sînt coduse
de Sfaturi săteşti, şi vornicel – ca poliţie. Mai înainte erau vornici ( DEX-ul denumeşte vornic şi
primarul de sat), care încasau dările de la locuitori în
contul haraciului datorat turcilor, şi care intr-un timp a fost arendat de
către turci sârbilor și aceștia luau dijma dela locuitori, dări (hoștină)
zeciuiala din tot ce posedau locuitorii și la timpul când aceşti arendaşi
veniau spre a stabili şi încasa aceste dări, unii locuitori sustrăgeau din
vitele şi oile cele mai frumoase ducându-se cu ele în pădurele cele mai
întunecoase şi neumblate din fundul obârșiilor părăului Sabasa, de unde eşeau
de cât după plecarea acestor vameşi.
La desființarea acestei dijme și
înfiinţarea comunelor orînduindu-se dregătorii comunale, compuse din persoane
locale numiți; judeţ adică primar și pisăr adică notar, vornic sau perceptor
pentru încasarea veniturile comunale, judeţene şi stat, iar după
împroprietărirea din 1864 şi valoarea pentru răscumpărarea pământurilor
distribuite locuitorilor care au făcut clacă boierească la boierii greci,
turci, etc, ce aveau în arendă această moșie, partea dreaptă a părăului Sabasa
mănăstirii Slatina şi partea stângă a moșiei Râşca. Aceste arendări făcute de
mănăstiri erau cu numărul de braţe a locuitorilor câți se aflau pe moşie.
Poliţia comunelor, adică paza de zi şi
noapte, se făcea de către locuitori împărţiţi în căprării câte zece de fiecare
și un şef de garnizoană în fiecare sat, înarmaţi cu ciomege de lemn de frasin
sau carpen, marcate cu sigiliul comunei până în 1879, cînd li s-a distribuit
fiecărei comune armele vechi schimbate din războiul 77-78, câte o armă de
fiecare căprărie, această politică a urmat până la înființarea jandarmeriei. Răi făcătorii se puneau cu
picioare în dulap construit din 2 bucăți
cu borte. Comunele s-au înființat prin 1859-1860 dela suirea pe tronul
Moldovei și Munteniei ca Domn Al.I.Cuza în 1859, numindu-se ca primar și notar, zis pe acea vreme ”piser”
.
Întâia comună a fost Sabasa, cu primărie
la gura uliţei ce mergea la Costache Cobuz, care n-avea local propriu. Primul
primar ar fi fost Alexandru cel bogat zis Lupescu (Lupu lui Alexandru). Apoi
sediul s-a mutat din gura uliței Cobuzănilor în casa bătrînească a
Diaconeştilor, care făcuseră între timp o casă nouă, alăturea de cea veche, pe
timpul cât Petre Diaconescu a fost primar.
După Codul Civil din 1864, Sfaturile săteşti se transformă în primării,
conduse de primari şi consiliu comunal. Atunci apar judeţele, conduse de
consiliu judeţean, şi organizarea în plăşi, plaiuri, ocoale, dar satele aveau
personalitate juridică din 1831 –( cf. Maria Dinulescu- Monografia comunei
Grinţieş pg.28).
Local de primărie s-a construit abia
după secularizarea averilor mănăstireşti
şi împroprietărirea din 1864, şi după hotărnicia localităţilor făcută de
inginerul Edmond Dobias în 1866, din terenul fostei moşiei a m-rii Slatina
expropiată de stat, s-a destinat pentru
primărie şi şcoală câte 12 prăjini fălceşti pentru fiecare ( 1 prăjină fălcească=179,02 mp), situate
în vatra satului Poiana Sabasa. Unde după trecerea de cîți-va ani, prin
stăruința primarului Petre Diaconov și
cu concursul locuitorilor din această comună s-a construit localul de primărie,
prin 1866-67, până la acea dată a funcționat în localul casei zisului primar.
Iar local de școală pe locul destinat n-a mai fost înființat, pînă în prezent
rămănând locul cotropit, de către arătarea unor bătrâni decedați, de dascălul
lor preut Fotache anexându-l pe lîngă locul său din fața casei. În urma
primarului P.Diaconov au fost pe rând locuitorii Gh.Butnaru și Th. a Mariei
până la întrunirea acestei comune la comuna Borca, fiind pe linia principală de
comunicaţie, (în
urma amenajării drumului pe valea Bistriței cu fonduri de la Domeniul Coroanei)
aici alipindu-se şi comunele Mădei şi Farcaşa, unde a funcționat neîntrerupt
fostul primar al comunei Sabasa P.Diaconov până la desfacerea acestor comuni.
La primăria Borca primari ar fi fost
Niţă .., cumnatul lui Petre Diaconescu, urmat de Vasile P.Diaconescu, Vasile
Ion Diaconescu.
La Farcașa a urmat Toader a Mariei,
Alexandru Florescu, Gheorghe Diaconescu, în timpul căruia a fost epidemie de
anghină la copii, şi chiar la adulţi, şi iar Al.Florescu, până la incendiul ce
a distrus sediul primăriei, aceasta unindu-se din nou cu comuna Borca, din
cauză că localul care-l avea cu chirie a fost incendiat, distrus cu toată
arhiva, că sursele bugetare nu mai putea suporta nici cheltuielile strict
necesare.
Ca notar la comuna Sabasa la început a
fost ținut tot de primarul P.Diaconov, până la trecerea sa ca primar la
comunele întrunite ( Mădei și Farcașa)
la comuna Borca, când la această comună a fost numit ca notar un transilvănean
emigrant de acolo, Ion Grigorovici, care mai târziu căsătorindu-se cu o fată a
locuitorului Ion Hribache din
com.Sabasa, a plecat cu ea la o moşie de câmp a lui Racoviţă, după trecerea din
nou dela Borca a comunei Sabasa ( înfiinţarea din nou a comunei Sabasa),
a urmat ca notar P.Puşcaru (Învăţătorul), Ionel Diaconescu, Al.Cociaş.
Şcoală în Sabasa nu a existat până prin
anul 1864-66 (1867-68), când învăţământul era în grija preuților. Pe valea
Bistriţei, după circulara
Departamentului instrucţiunii din Moldova, care obliga arendaşii moşiilor să
susţină şcolile, apar primele şcoli la Broşteni (1841 ) pe moşia vistiernicului
Alecu Balş, condusă de Nicolae Nanu, iar la Borca în 1859. După apariţia Legii
instrucţiunii publice în 1864, când se organizează învăţământul unitar,
obligatoriu şi gratuit, în Sabasa, prin stăruinţa primarului Petre ( Diaconescu ) Diaconov, în anul 1867-68
s-a închiriat o casă pentru locul de școală, a văduvei Catrina Bănicioaie, care,
se spunea din bătrâni, ar fi fiica unui preot Bănică, şi care, se crede, a fost
pictat pe uşa bisericii vechi, împreună cu cei trei fondatori numiți mai sus.
Ca învăţător a fost angajat un tânăr P.Puşcaru, venit de la Bistriţa
Năsăud-Ardeal, care, neavând ocupaţie şi ştiind ceva carte, a acceptat seviciul, chiar dacă salariul
era modest. El a funcționat pînă la întrunirea acestei
comune și cu Farcașa și Mădei la comuna Borca, a căror copii au urmat la școala
din comuna Borca, iar mai în urmă aceste comuni deslipindu-se de Borca a trecut
și copii la școlile înființate în aceste comuni, afară de Sabasa care n-avea
local de școală. Şcoala din Borca a
funcţionat cu mult timp înainte de
şcoala din Sabasa, şi la care au fost învăţători: Constantin Chiriţă, Eladescu,
Simion Diaconescu, Ion Solescu, la care am învăţat și eu, Neculai Drăguşanu,
Vasiliu şi Constantin Popovici, până la ieşirea sa la pensie. Cărţi nu existau, s-au procurat nişte funduri de lemn de
paltin, pe care s-a imprimat pe o parte alfabetul cu litere mari şi mici, iar
pe versul combinate câteva propoziţii.
Mai
târziu sau procurat şi cărţi imprimate pentru cetire, mai multe cu rugăciuni şi
cateheză. Această şcoală a durat numai până ce această comună a trecut la
comuna Borca, la fel şi şcoala.
În 1864 din moșiile mănăstirilor Slatina și Râșca
s-a împărțit suprafețe împroprietărindu-se un număr de locuitori care au făcut
clacă la diferite lucrări, mai cu osebire la lucrarea de extragerea lemnăriei
din pădurile moșiei, arendate la diferiți negustori turci, greci și evrei
pentru exploatare, până la malurile râului Bistriţa, iar de acolo mai departe
cu plutele pe Bistriţa şi Siret până la Galaţi.
O evidențiere a suprafețelor ce se găseau la comuna Sabasa la 1864 menționează:
-
Locuri
destinate pentru culturi , fânețe și islazuri la 66 locuitori, în suprafață de
268 fălci 40 prăjini
-
Locuri
pentru întreținerea clerului, a bisericii și casa preotului 8 fălci 56 prăjini
-
Locuri
pentru 18 locuitori care au făcut clacă, câte 121/2 prăjini, pentru
grădină și casă, 2 fălci 65 prăjini
-
Locuri
pentru 66 locuitori care au făcut clacă, câte 121/2 prăjini, pentru
grădină și casă, 10 fălci 25 prăjini,
Total
= 84 locuitori numai pe versantul drept al Sabasei, a moșiei Slatina = 289
fălci 66 prăjini.
Date
despre moșia Râșca de care aparținea partea stângă a comunei Sabasa și comuna
Farcașa nu am găsit date.
Câteva
date referitoare la Borca și Sabasa găsim și
în lucrarea = Monografia
Domeniului Borca şi Sabasa - Fărcaşa din Judeţul Suceava, de Augustin Berian,
Absolvent al Academiei Forestiere din Chemnitz, Şeful Regiei. Bucureşti (Tip.
Gutenberg, Joseph Göbl), 1906. (23,5 x 16). 56 p. cu il., 1 h. (Bibl. Populară
a Administraţiei Domeniului Coroanei. Cărticica XXXIII) (II 65793)
”Toate
localurile vechi de școală din
Borca, Mădei și Farcașa, au fost reparate cu fonduri dela Domeniul Coroanei în
anul 1889, în anul 1890 s-a construit un nou local de școală pentru fete în
Borca, în 1892 s-a construit frumoasa școală din Mădei, în 1904 s-a început
construirea celui celui mai frumos local de școală depe valea Bistriței, este
școala din Borca, construită din cărămidă pe temelie de piatră cioplită, cu o
distribuție interioară practică și comodă, cu tot materialul necesar. Costul a
fost aproximativ 25.000 lei, plătiți de Ad-ția Domeniului Coroanei.
Pe
lîngă școli funcționau ateliere de lucru manual, prevăzute cu cîte o tejghea și
strung pentru inițierea elevilor în stolerie și strungărie. Apoi ateliere de
dogărie și împletit nuiele, iar o învățătoare din Borca instruiește fetițele în
cusut, împletit, brodat și croșetat, dîndu-se materialul necesar.
S-au
organizat cursuri pentru adulți, prin străduința Casei Ad-ția Domeniului
Coroanei s-a dat și o indemnizație onorar de 10 lei pe lună în plus
invățătorilor, plătiți de Casei Ad-ția Domeniului Coroanei, al primele lecții a
asistat și șeful Regiei Augustin Berian, numit șef al Regiei în 1890, care a
sfătuit sătenii să vină Duminicile și zilele de sărbători.
Anual
s-a trimis de Ad-ția Domeniului Coroanei un număr considerabil de cărți, din
cele mai valoroase din domeniul istoric, de economie națională, de interes
popular și ale Academiei Române. Toate cărțile se primesc de învățători contra
chitanță de primire și se trece în registrul inventar al școalelor, apoi se
trimit anual, la cererile învățătorilor, diferite materiale didactice în natură
și bani.
Pentru
distracția și deșteptarea țăranilor la Borca ia ființă teatru sătesc, prima reprezentare s-a dat în 1898 cu piesa ”Arvinte
și Pepelea” de V.Alexandri. De atunci s-a dat în fiecare an câte 2
reprezentații teatrale cu subiecte populare, una iarna și alta la Sf.Petru,
când se serbează hramul bisericii, pentru aceasta în 1902 s-a construit în gura
Borcii o încăpere specială din lemn pentru teatrul sătesc, a cărui model se
găsește în muzeul Ad-ției Domeniului Coroanei, construit de șeful Regiei Borca.
În 1903 s-a ajuns la apogeul teatrului sătesc, când s-a reprezentat în fața Administratorului
Domeniului Coroanei, numai cu băieți de școală, opereta ”Prințul Puff”, când
Domnia sa a dispus să se construiască o sală aparte și mai mare pentru teatru,
ca să se poată juca și în timpul iernii. Meritul este și al învățătorilor depe
Domeniu, care și-au făcut un cult, de atunci, alături de Ad-ția Domeniului
Coroanei, pentru deșteptarea țăranilor.
Societatea
culturală-economică Din inițiativa silvicultorului ajutor al Ad-ției
Domeniului Coroanei, în 1897 ia ființă o modestă societate de lectură, compusă
din 12 membri, cu scopul de a se întâlni în orele libere pentru a citi cărți,
ziare și discuțiuni, și conferințe pentru săteni. În 1898 Administratorului
Domeniului Coroanei a rămas satisfăcut de organizarea acestei societăți, și a
început să o ajute cu cărți, tablouri și mobilier, luînd-o sub protecție sa. Ea
s-a dezvoltat progresiv, devenind un adevărat focar de cultură în localitate,
nu numai pentru membri, dar și pentru locuitori, cărora li s-a ținut conferințe
instructive de igienă, economie națională, creșterea vitelor, etc. Din această
societate, în 1900, a pornit ideea înființării unei societăți cooperative pe
acțiuni, subscriindu-se în timp scurt un capital de 20.000 lei, dar s-a amânat
înființarea unei bănci până după votarea legii pentru băncile populare, ceea ce
s-a și făcut, luînd ființă Societatea cultural-economică ”Bistrița”, cu sediul
în Borca și cu un capital de 10.000 lei.
Proiecte :
-
Regularizarea și canalizarea părăului Sabasa = în 1888 antrepenorul
pădurilor depe Sabasa pentru scoaterea lemnului pe apa Sabasei, a construit un
opust la fundul văii Sabasa, care a costat 50.000 lei, dar n-a dat rezultate și
în plus a inundat frumoasele pajiști dela gura Sabasei, transformându-le în
teren neproductiv.
-
Plantarea râpelor de pe locurile locuitorilor. La delimitările pentru
împroprietărire din 1864 s-a ținut prea puțin seama de calitatea terenurilor ce
s-au dat locuitorilor, iar prin defrișare s-au degradat.
-
Exploatarea apei minerale de pe Borca.
-
Alte : Până la 1898 Domeniul Coroanei Borca s-a administrat de
silvicultorul Domeniului Mălini, dela acea dată s-a deschis exploatarea în
regie numindu-se un șef de Regie la Borca. O dată cu introducerea regiei s-a
început și construirea șoselei Stînișoara, menită a ușura legătura cu Fălticeni
și tot atunci s-a început și traseul șoselei pe Bistrița în jos spre Piatra
Neamț. Lipsa de personal cu care s-a luptat Ad-ția Domeniului Coroanei la
început va dispare datorită Școlii speciale de silvicultură dela Brănești.
Școalele,
bisericile, investițiile culturale, financiare și industriale depe Domeniul au
găsit un protector în Ad-ția Domeniului Coroanei, care a dat dovadă de
bunăvoință și solicitudine pentru tot ce este bun și folositor.]”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu