Este mult de lucru frate, așa că să avem răbdare. Oricum nu voi putea aborda decât câteva surse. Restul rămâne la dorința fiecăruia de a cunoaște detalii, sau variante.
Privind în istorie ne dăm seama că suntem trecători prin viață, și ce evenimente sunt acum peste câtva timp vor fi istorie. Și dacă totul este, sau va deveni, istorie, hai să facem niște incursiuni în trecutul nostru.Istoria, mai ales preistoria, sau istoria neacoperită de scrieri sau probe arheologice, poate naște oricând suspiciuni. De aceea, parte din istorie, este în dinamică, mereu în schimbare din cauza noilor descoperiri, a subiectivității celui ce o prezintă, ș.a.m.d. Ce prezint eu, referitor la istoria veche, sunt date culese din scrieri, de pe net, din mass media, etc. de aceea nu consider că acesta este adevărul absolut, prezentarea umplând mai ales nevoia mea de a mă lămuri, măcar în mare, de a cunoaște ce a fost înainte pe teritoriul țării și din jurul acesteia. De, dacă nu am făcut-o când trebuia, o fac acum, având ceva timp de lectură. Poate era bine să mă opresc la lectură, dar rețin mai bine când scriu, altfel trebuie să fac ca un cunoscut, mai în vârstă ca mine, care, după ce citea o carte, scria pe prima pagină =citită de mine în ziua de ....= , ca să nu uite că a cititit-o.
Surse din - 1- https://ro.wikipedia.org
- 2 -Gabriela Dobrescu – Dacia preistorică – Pelasgii
- 3 - G.T.Kirileanu – Scrieri III – Restitutio, ed. Îngrijită de Constantin Bostan, ed.1997.
- 4 -
- 2 -Gabriela Dobrescu – Dacia preistorică – Pelasgii
- 3 - G.T.Kirileanu – Scrieri III – Restitutio, ed. Îngrijită de Constantin Bostan, ed.1997.
- 4 -
- În timpul Paleoliticului inferior – a Glaciatiunii Riss 700.000-120.000 i.e.n. apare Omul de Neanderthal (dupa unii apare pe la 430.000 i.e.n.)
- În timpul Paleoliticului mijlociu Tipul dominant al omului de Neandertal este HOMO PRIMIGENIUS (180-100.000 î.e.n ) al carei areal ajunge să acopere Europa precum si parti ale Asiei de Vest. Au fost gasite urme si in pestera Ohaba Ponor, din Romania. Cunosc producerea focului, apar colibe ca locuinte comune, cu caracter temporar, functie de existenta vanatului, reprezentat de mamut, rinocerul lanos, ursul cavernelor, capra de munte, muflon, bizon, antilopa, cerbul, calul si magarul salbatec. Apar primele atitudini religioase, sacrificii de animale, cultul mortilor, morminte sapate. Ca arta, la inceput, in paleoliticul mijlociu, apar reprezentari de animale.
- În timpul Paleoliticului superior apare HOMO SAPIENS – 70-10.250 î.e.n. din care se consemnează Paleontropii- grupa lui Homo sapiens neanderthalensis -reprezinta forme evoluate si care au atins maximul de dezvoltare in perioada glaciara Wurm. Ei foloseau focul si aveau limbaj. Aveau capacitatea craniana de 1625 cm cub. Neandertalienii au disparut acum 40.000 ani
Urmează Neontropii- homo sapiens sapiens care duce la filiatia directa catre oamenii actuali. Ei au disparut in urma cu 30.000 de ani, iar disparitia lor a coincis cu aparitia „omului de Cro Magnon- Europa ; Chancelade - stramosul eschimosilor ; Grimaldi - cu caractere negroide„. Trebuie mentionat că România detine un record al unor urme de pași, de data aceasta mondial: cele mai vechi și mai bine conservate urme de Om de Neaderthal, cu o vechime de 62.000 de ani, au fost descoperite tot în Muntii Apuseni, în Peștera Vârtop, alături de picturile rupestre din Peștera Coliboaia, vechi de peste 35.000 de ani. Alte străvechile urme de paşi umani au fost găsite și în peştera Ciur-Izbuc din Bihor, descoperire făcută în 1965, când cercetătorii români și americani au identificat peste 400 de urme pe care o familie întreagă de oameni preistorici le-a lăsat în mâlul adus de o inundatie în peşteră, urmele au o vechime de 36.500 de ani. Din păcate, astăzi, nu au mai rămas intacte decât câteva zeci de urme, lăsate de 6-7 oameni preistorici maturi și un copil de 2 ani. După evaluarea specialiștilor, cel mai înalt Homo Sapiens din grupul care a lăsat urmele, pare să fi avut peste 2 metri înăltime.
Urmează Neontropii- homo sapiens sapiens care duce la filiatia directa catre oamenii actuali. Ei au disparut in urma cu 30.000 de ani, iar disparitia lor a coincis cu aparitia „omului de Cro Magnon- Europa ; Chancelade - stramosul eschimosilor ; Grimaldi - cu caractere negroide„. Trebuie mentionat că România detine un record al unor urme de pași, de data aceasta mondial: cele mai vechi și mai bine conservate urme de Om de Neaderthal, cu o vechime de 62.000 de ani, au fost descoperite tot în Muntii Apuseni, în Peștera Vârtop, alături de picturile rupestre din Peștera Coliboaia, vechi de peste 35.000 de ani. Alte străvechile urme de paşi umani au fost găsite și în peştera Ciur-Izbuc din Bihor, descoperire făcută în 1965, când cercetătorii români și americani au identificat peste 400 de urme pe care o familie întreagă de oameni preistorici le-a lăsat în mâlul adus de o inundatie în peşteră, urmele au o vechime de 36.500 de ani. Din păcate, astăzi, nu au mai rămas intacte decât câteva zeci de urme, lăsate de 6-7 oameni preistorici maturi și un copil de 2 ani. După evaluarea specialiștilor, cel mai înalt Homo Sapiens din grupul care a lăsat urmele, pare să fi avut peste 2 metri înăltime.
Formarea omului nu s-a produs intr-un anumit punct de pe glob ci pe o suprafată destul de intinsa care cuprinde: centrul S-V al Europei, Asia Mica, Asia de S-V, Africa de N, Nordul indiei,cu o clima relativ calda. În această periodă apar primele sate de vanatori, cu 50-100 persoane, sulite cu varf de piatra, os sau corn. Vanatul principal era cerbul, renul, calul salbatec, urs, mistret. Se folosesc sulite si sageti aruncate din mână, apar primele inceputurile ale artei adevarate (31.000 i.e.n.), ca acte de creatie, ca urmare a aparitiei constiintei de sine, a unor practici religioase, a observarii mediului inconjurator, sau reflectiei asupra problemelor existentei.
- Mezolitic - Cea mai veche asezare descoperita este pe raza orasului Piatra-Neamt, de la Poiana Ciresului si care apartine mezoliticului (cca. 12.000 i.e.n.).
- În Neolitic 10.000-4.500 î.e.n apar uneltele slefuite, vasele de lut ars. Clima se incalzeste, animalele mari dispar, se extinde cerbul, bovidele. Vanatul e mai rar, grupurile umane se deplaseaza dupa vanat. Apare viata sedentara, cultura cerealelor. Sate, probabil fondate de clanuri, concentrarea locuintelor pe cartiere, probabil a unei familii, apar mestesugari, constructori de locuinte, vanatori, sapatori dupa silex, etc. Pe teritoriul Romaniei se distinge :
o neolitic timpuriu 5500-5200 i.e.n. - cultura Starcevo-Cris,
o neolitic mijlociu - 4200-3500 i.e.n. cultura Turdas, Hamangia, Pre-Cucuteni, Boian,
o neoliticul tarziu - 3500-2500 i.e.n. cultura Gumelnita, Cucuteni-Tripolie
S-a descoperit ceramică la poalele muntilor, în Vîlcea, datată la 4.500 ani î.e.n, posibil folosită de ciobani, în epoca bronzului timpuriu. Are loc trecerea la economie agricola si cresterea animalelor. Se domesticesc cainele (7000 - 8000 ani i.e.n.), oaia, capra, boul, porcul (6000-7000 ani i.e.n.) in Asia centrala, Orientul mijlociu, Egipt. La finele perioadei apare arcul cu sageti. Concentrarea populatiei in sate si prepararea hranei prin încălzire, fierbere, duce la aparitia avitaminozelor, carii dentare, contaminari, apar boli ale sistemului nervos, chirurgie pe creier – apar vracii.
- Pe la 7.000 î.e.n. se mentionează populatia PELASGII formata in zona Carpato-Danubiano-Pontica, ce se extinde in Europa.
După Herodot ”pelasgii s-au folosit de o limba barbara …„ Masa cea mai mare a natiunii barbarilor o formau populatiunile pelasge din nordul frontierelor grecesti, cu deosebire insa cele din nordul Istrului de jos si al Marii Negre. Acesti pelasgi formase, in timpurile anteelene, cel mai intins, mai puternic si mai remarcabil popor, o natiune, care din punct de vedere moral si material, a schimbat fata Europei arhaice.
Pelasgii ne apar in fruntea tuturor traditiunilor istorice, nu numai in Elada si in Italia, dar si in regiunile din nordul Dunarii si ale Marii Negre, in Asia Mica, in Asyria si in Egipet. Ei reprezinta tipul originar al popoarelor asa numite arice, care au introdus in Europa cele dintai beneficii ale civilizatiunii.
Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pamant. Rasa lor li se parea atat de arhaica, atat de superioara in conceptiuni, puternica in vointa si in fapte, atat de nobila in moravuri incat traditiunile si poemele grecesti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, adeca oameni cu calitati supranaturale, asemenea zeilor. Dupa vechile traditiuni grecesti, pelagii locuise in partile Greciei inca inainte de cele doua diluvii legendare ce se varsase peste Attica, Beotia si Tessalia, unul in timpul regelui Ogyges si altul in timpurile lui Deucalion. Ei domnise asadar peste continentul grecesc inca inainte de timpurile lui Noe.
In fine Ephor, unul dintre scrutatorii cei mai diligenti ai antichitatii si istoric iubitoriu de adevar, care traise in seculul al V-lea i.e.n. scrie: Traditiunea ne spune ca pelasgii au fost cei mai stravechi cari au domnit peste Grecia.
Cand pelasgii aparura pentru prima oara pe pamantul Eladei, ei nu aflara aci, dupa cum ne spun traditiunile, decat o populatiune rara si salbatica, risipita prin munti si paduri, traind in caverne, fara societate, fara legi, fara religiune si fara cunostinte utile.
Un reprezentant al vechii civilizatiuni pelasge a fost divinul Prometheu, fiul lui Iapet, fiul Gaaei.
Poetul Eschyl, in una dintre cele mai frumoase lucrari ale sale, ne infatiseaza pe Prometheu expunand singur beneficiile ce le-a adus dânsul omenimii: „Acesti oameni”, zice Prometheu, „nu cunosteau nici arta cum sa construiasca case de caramizi la lumina Soarelui, nici modul cum să lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pamant in ascunsurile cele intunecate ale cavernelor, intocmai ca furnicile cele agile; ei nu aveau nici un semn sigur ca sa cunoasca cand are sa fie iarna, cand are sa soseasca primavara, anutimpul floriilor, cand are sa fie vara, anutimpul fructelor, ci duceau o viata de pe o zi pe alta, lipsiti de orice cunostinte, pana cand eu i-am invatat sa cunoasca rasaritul stelelor si apusul lor, lucruri de altminterea greu de insemnat. Afara de acestea eu i-am invatat sistemul tuturor stiintelor utile; eu am aflat modul de scriere su cum oamenii pot sa tina in minte toate stiintele; eu, cel dintai am prins in jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime altul decat eu singur am inventat corabiile cu panze, ca oamenii sa poata trece peste mare. Mai inainte, daca se intampla ca cineva sa se bolnaveasca, el murea din lipsa mijloacelor de vindecare, pana cand eu le-am aratat cum au sa compuna medicamentele si cum se pot vindeca de toate boalele; eu am introdus diferite moduri de a cunoaste viitorul, si, in fine, cine poate sa afirme ca ar fi aflat mai inainte de mine lucrurile cele folositoare ascunse sub pamant, cum sunt arama, ferul, argintul si aurul?”
De asemenea, exista in Creta o veche traditiune ca dactylii si corybantii, triburi pelasge, au fost cei dintai in aceasta insula care au invatat pe oameni sa formeze turme de oi, sa domesticeasca si alte genuri de animale, porci, capre, vite, cai; ca ei au invatat pe oameni maiestria de a arunca cu lancea (arma nationala pelasga) si de a trai in societate comuna; ca ei, cu deosebire, au fost autorii bunei intelegeri, a vietii regulate si cumpatate.
Pelasgii ne apar, dupa vechile traditiuni istorice, ca una si aceeasi populatiune cu neoliticii, cari introduc in Europa cele dintai elemente ale civilizatiunii, animalele domestice, cultura cerealelor si arta industriala mai progresata. Chiar si olaria neolitica poarta semne de ornamentatiune si simboale mistice pelasge. Tot astfel, traditiunile grecesti atribuie pelasgilor cel dintai cult al zeilor in Europa.
Cu deosebire, se spunea despre arcazi ca dansii au fost cei dintai cari au facut sacrificii si ceremonii religioase zeilor. Pelasgii au fost adevaratii fundatori ai starii noastre actuale.
Cu aparitia scrisului se termină perioada preistoriei.
- Arheologii botoşăneni, în iulie 2016, au găsit, în cadrul celei mai mari aşezări a misterioasei culturi Cucuteni, o megastructură de peste 1.000 de metri pătrati care a fost cel mai probabil un uriaş templu de acum 7.000 de ani. Este vorba de rămăşitele unei clădiri de peste 1000 de metri pătrati, cu numeroase dependinte, situată probabil în centrul aşezării. Potrivit specialiștilor ar putea fi vorba de un templu uriaş, de acum 7000 de ani, un loc de veneratie şi pelerinaj poate pentru mai multe comunităti din această zonă. Arheologii cred însă că ar putea fi şi locuinta sau centrul de putere al unei căpetenii de trib cucuteniene, ce domina politic ambele maluri ale Prutului. Mega-structura descoperită în această lună face parte dintr-o aşezare uriaşă, considerată printre cele mai mari descoperite vreodată pe teritoriul României, în cadrul culturii Cucuteni. Are nu mai putin de 25 de hectare, cu locuinte, dependinte, cu zone diferentiate şi această mega-structură încojurată de un val de pământ cu palisadă pentru protectie. Practic este ca o „metropolă” cucuteniană de acum 7000 de ani. Situată pe malul Prutului, această aşezare a fost cercetată de 5 ani de zile, de specialişti în arheologie, şi continuă să uimească. Aşezarea acesteia pe malul Prutului, după cum arată specialiştii, a favorizat schimburile economice şi dezvoltarea unei civilizatii unicat şi misterioasă, numită Cucuteni.” >>(Sursa: Adevărul.ro)
- Datate din anul 4.500 î.e.n tăblitele de la Tărtăraia, în Transilvania, pe Someş, în localitatea Tărtăria din judetul Alba, dacă se admite că ele reprezintă într-adevăr scrieri, sunt cele mai vechi scrieri din lume găsite până-n prezent. În judetul Hunedoara, s-a descoperit un sit aflat în Turdaș, a celui mai vechi oraș din Transilvania, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr, înainte să apară piramidele din Egipt (2.630 – 2.611 î.Hr.) Se întinde pe 100 de hectare, are fortificatii, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase și statuete valoroase. “Este un sistem de apărare din acea vreme„.
- Datate din anul 4.500 î.e.n tăblitele de la Tărtăraia, în Transilvania, pe Someş, în localitatea Tărtăria din judetul Alba, dacă se admite că ele reprezintă într-adevăr scrieri, sunt cele mai vechi scrieri din lume găsite până-n prezent. În judetul Hunedoara, s-a descoperit un sit aflat în Turdaș, a celui mai vechi oraș din Transilvania, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr, înainte să apară piramidele din Egipt (2.630 – 2.611 î.Hr.) Se întinde pe 100 de hectare, are fortificatii, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase și statuete valoroase. “Este un sistem de apărare din acea vreme„.
- Pe la începutul mileniului IV apar poparele indo-europene. Epoca bronzului - expansiunea popoarelor indo-europene – TRACII.
- TRACIA este denumirea din antichitate a teritoriului de la sud de Dunăre, între Pontul Euxin (Marea Neagră), Propontida(Marea Marmara), Marea Egee, râul Mesta (Nestus) și râul Morava (Margus), învecinându-se în apus cu Iliria și cuMacedonia și era locuit de neamurile tracice.
-Tracii, al căror nivel de civilizatie și cultură n-a fost egalat în antichitate pe întregul teritoriu european (în afara lumii grecești, etrusce și romane) decât de civilizatia celtilor, pe care în unele privinte chiar au depășit-o, erau un popor a cărui fortă și cultură s-a bucurat de multă consideratie în antichitate. Denumirea generală de "traci" a fost dată triburilor de limbă tracică dintre Marea Egee și Dunăre; triburile din nordul Dunării, vorbind aceeași limbă tracică, purtau nume de daci sau de geti, sau nume tribale specifice (carpi, costoboci, etc.).
- Dacia era în antichitate tara locuită de geto-daci, care erau împărtiti într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpatii Păduroşi (nord). În anumite părti chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".[1] Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: tărmul Mării Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava - spre vest, Carpatii Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lantul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava.[2]
- Carpii erau un trib tracic ce trăia în Moldova, de la Muntii Carpati pana la Nistru. Sunt mentionati la Ephoros. Locuintele lor erau sub forma unor bordeie, fie la suprafata. Nu erau așezări fortificate. Se cunosc 50 de necropole carpice, unele lângă așezări în care s-au cercetat 1500 de morminte, multe fiind de incineratie, cu depunerea resturilor funerare în urne sau în groapa. [17] Se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, cu anumite meșteșuguri ca obtinerea și prelucrarea fierului, olăritul și tesutul. S-a descoperit la Bornis un fragment de vas, pe care era zgâriat în pasta arsa numele Scorilo, cunoscut în antroponimia dacica. S-au descoperit amfore și obiecte ceramice, obiecte din metal, fibule, catarame, chei, monede provenind din subsidii. Sunt atestate existenta unei organizări de tip politic și militar, fiind descoperit tezaur de vase de argint la Muncelul de Sus, piesele de harnașament de bronz placate cu foita de argint de la Sabaoni, sau inventar de urne funerare de la Pădureni, incluzând fragmente de tesătura cu fire de aur și obiecte de podoaba. Trăiau sub tutela altor populatii de la est și nord-est de Carpati.
- Costobocii erau un trib dacic situat in nordul Daciei, Moldovei și în Basarabia actuala pana în sudul Galitiei, Polonia. Locuiau în zona Carpatilor nordici și au rămas independenti pana în secolul II. Apartineau grupelor tracice. Sunt atestati de Ptolemeu printre cele mai importante 15 triburi dace. Au creat cultura Lipita, atestată arheologic. O inscriptie atesta un rege, Pieporis, cu care orasele ca Piroboridava , Tamasidava, Utidava si Trifulon erau asociate. Existau doua triburi de costoboci la un moment dat: transmontanoi ce locuiau în extremitatea nordica a Carpatilor, locuind la Setidava și costobocii din Dacia Romana. Sunt mentionate și alte nume de regi: Bithoporus,Pieporus,Natoporus
Muzica, religia, medicina populară empirică, artele meșteșugărești dezvoltate de traci erau unanim apreciate de greci și de romani, iar aportul traco-frigian la cultura elenică a fost considerabil: divinităti ca Dionysos, Sabazios, Semele, Seirenes, Silenus, etc.; medicină populară: zeul-"medic" Aesculapios, plante medicinale geto-dace, câteva cuvinte importante în limba greacă (ambon, basileus, etc.) și o serie de mari figuri ale civilizatiei elenice: Tucidide, artiștii Brygos, Doidalses, antroponime trace, gramatici ca Dionysios Thrax, câtiva filologi, etc.[6] Teritoriul ocupat de traci se întindea de la Marea Egee până în regiunea Boemiei, și din zona Serbiei actuale până la gurile Bugului. Dar, în contrast cu tracii dintre Haemus și Marea Egee, care n-au reușit să-și întemeieze o civilizatie proprie și o politică a lor, ci serveau numai ca unelte oarbe, mercenari sălbatici, getii, stăpânitorii marelui drum de civilizatie al Dunării, de la început își urmăreau o politică a lor și alcătuiau un stat bine închegat, primeau puternice înrâuriri grecești, dar în aceeași vreme ofereau la rândul lor și grecilor și romanilor o consistentă spirituală superioară și foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare și admiratie, făcând din geti aproape un popor fabulos, prin vitejia, întelepciunea și spiritul lui de dreptate.[7]
- Dacii și getii, ramură a marelui popor indo-european al tracilor, erau unul și același popor (fapt recunoscut de autorii antici) și vorbind aceeași limbă.[8] Dintre cele peste 100 de formatiuni tribale și gentilice ale tracilor, triburile dacilor și getilor erau cele mai mari și cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Muntii Balcani(Haemus) și Muntii Slovaciei, și de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei, adică până la Bazinul Panonic. Triburile denumite "dacice" locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii, - Bazinul Carpatic -, și al Banatului, iar ale "getilor" în câmpia Dunării (inclusiv în sudul fluviului), în Moldova și Dobrogea de azi. Una și aceeași populatie geto-dacă apare la scriitorii greci de obicei cu numele generic de "geti", iar la autorii romani cu denumirea de "daci", pentru prima dată la Iulius Caesar.[9] Dacii și getii sunt mentionati de 63 de autori antici; de 32 în limba greacă și de 31 în latină.[10] Între etimologiile propuse pentru numele de "daci" este și cea care îl presupune ca derivând din daca ("cutit, pumnal", arma caracteristică populatiilor geto-dace). Dar ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi cea care leagă acest nume de dáos, cuvânt care în frigiană (limbă înrudită cu limba tracilor) înseamnă "lup". După mărturia lui Strabon, dacii înșiși își spuneau Dáoi.[11] Pare destul de probabil că numele lor etnic derivă, în ultimă instantă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice.[12] Triburi războinice cu numele de "lupi" se întâlnesc în multe alte părti (în Spania, Irlanda, Anglia, etc.). Acest nume de animal, desigur totemic, explică forma de lup a stindardului dac. Se pare că în prima jumătate a sec. II î.e.n. toate aceste formatiuni gentilice și tribale constituiau patru uniuni puternice, fiecare emitând (încă din secolul anterior) monedă proprie.
Nu se poate cunoaște data la care aceste ramuri tracice au ocupat tinuturile carpato-dunărene, locuite încă din epoca paleolitică; cert este însă că cei dintâi autori antici care îi mentionează îi consideră autohtoni, deci instalati aici din timpul primelor migratii indo-europene, tracice. Geto-dacii s-au desprins din masa triburilor trace, începând să-și contureze un profil de civilizatie distinctă, pe la începutul mileniului I î.e.n.[13] Câteva secole mai târziu, numele lor apare la autorii greci, alături de cel al scitilor. Scitii, popor de origine iraniană, au ocupat pe la începutul sec. VII î.e.n. stepa din nordul Mării Negre, precum și regiunea Dobrogei în sec. III-II î.e.n. (care va fi mentionată mai târziu în istorie ca Scitia Mică, Scythia Minor). Contactele stabilite încă din secolul VI î.e.n. cu scitii risipiti pe teritoriul Daciei (și cărora getii din Dacia le erau infinit superiori prin calitatea și vechimea culturii lor) au lăsat putine urme în arta geto-dacă.[14]
- Secolele XVI î.e.n..-XI î.e.n.. CIMERIENII erau un popor de origine geto-tracică. După unii istorici s-au înrudit cu traco-ilirii și se aflau pe teritoriul ce se întindea de la nordul și nord-vestul Mării Negre spre apus și spre Dunăre. Teritoriul ocupat de aceasta populatie - după toate probabilitătile - s-ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea. Ei se învecinau cu dacii la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scitii.
- În sec. XIII î.e.n. are loc invazia triburilor ale ilirilor din centrul Europei spre sud-est şi în Peninsula Balcanică peste locuitori traci care astfel au fost înlocuiti, asimilati sau împinşi spre răsărit. În acelaşi context s-ar fi petrecut şi deplasarea grecilor spre sud şi a frigienilor din Tracia în Asia Mică. Zona dintre vărsarea Dravei în Dunăre până la Portile de Fier, SV Olteniei şi NV Bulgariei, partial şi Macedonia, este considerată ca zonă de interferentă între traci şi iliri. A fost de fapt o regiune populată cu precădere de dardani şi paoni, triburi despre care istoriografia nu a reuşit să stabilească dacă erau tracice sau ilire. Unele triburi ilire (messapii, daunii, peucetii) ar fi trecut în Peninsula Italică, iar despre iapozi, o legendă reprodusă de Appian spune că au migrat spre răsărit, aşezându-se în teritoriul tracic.
- Sec. XII î.e.n..-XI î.e.n., SCITII veniti în urma cimerienilor le-a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume. Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.e.n.. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos sau Hiperboreea, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședinta la Halmyris ( loc. Dunavat, judetul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și-ar fi continuat existenta. Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbri: ,,Cimbrii trebuie să fi ajuns în una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri (Κίμβροι) și cimerieni (Κιμμέριοι) sunt două nume ale aceluiași neam.”
- Secolul VIII î.e.n. SCITII din Europa, dupa cum scrie Herodot, domnise odata peste Asia intreaga. Veniti din spre (Caspica-Oxus), au ocupat stepele nord-pontice, din sudul Republicii Moldova de azi, întinzându-se spre câmpia Donului în Federatia Rusă, la răsărit de triburile dacice, luând locul cimerienilor așezati aici din timpuri preistorice. Scitii considerati a fi cei adevărati, erau scitii regești de care vorbește Herodot, sau „socoloti” (scoloti) de rasă indo-iraniană, amestecati într-o oarecare măsură cu alte neamuri asiatice. Acestia erau scytii păstori de la Dunarea de jos (Aramaei, Arimi), cei mai civilizati, mai avuti si mai razboinici, a caror memorie o aflam si in traditiunile istorice ale persilor, indienilor si chinezilor. Aceasta domnie a scytilor din Europa peste continetul Asiei avuse dupa Trog Pompei, o durata de 1.500 de ani. Este aproape acealasi numar de ani pe care-l aflam si in cronologia egipteana. Atrași de bogătiile dacilor, scitii au încercat să supună Dacia. Grupuri de călăreti sciti au reușit să ajungă în Transilvania, iar altele au pătruns în Dobrogea. Timp de trei sute de ani s-au dat lupte între sciti și daci. Agatârșii, un trib de de origine scito-iraniană care au izbutit să se așeze în Transilvania, au fost asimilati de daci. Atrași de bogătiile Transilvaniei, agatârșii, în momentul în care s-au stabilit pe teritoriul Daciei, au folosit aurul și argintul care se găseau acolo pentru podoabe. Asupra granitelor Scitiei se poartă discutii. La V se învecinau probabil cu tracii (respectiv getii din Dobrogea), apoi cu agatârșii, cu neuriii (probabil situati în Podolia), iar în continuare spre NV, N și NE cu melanhienii, budinii, androfagii, tisagetii și, dincolo de Don, cu sauromanii. Este sigur că scitii erau un popor de călăreti și că puterea lor se exercita cu precădere în regiunile de stepă, așa încât a identifica tara lor cu stepa pontică de la Dunăre până la Don reprezintă punctul de vedere cel mai verosimil.
- Începutul secolului al VII-lea î.e.n. TRERII erau trib tracic din sudul Dunării. Tucidide, cel mai vechi izvor, spune că trerii locuiau spre tara tribalilor (adică la vest sau nord-vest de Sofia de azi). O parte dintre trerii din Tracia s-au desprins de neamul lor și au pătruns împreună cu cimerienii în Asia Mică, unde după ce au fost înfrânti de sciti s-au așezat în coltul de nord-vest al Anatoliei. După cum spune Herodot, ei se pare că ar fi fost alungati din Asia Centrală, așezându-se în Moldova, la gurile Dunării și în Dobrogea. Despre ei se știe că i-au alungat pe cimerieni până în Anatolia centrală. Se pare că tot scitii ar fi distrus statul Urartu, stat între Anatolia, Mesopotamia, Platoul Iranian , și Muntii Caucaz în secolul al VII-lea î.e.n.., și tot din cauza lor a fost pornită expeditia lui Darius I cel Mare. Tot în secolul VII î.e.n.. se stabilesc, preponderent în Rusia și Ucraina.
- Secolul al VI-lea î.e.n GETII apar consemnati în izvoare, getii fiind așezati pe cursul inferior al Dunării, spre Pont, iar numele getilor se păstrează mai ales în sudul Dunării. Istoricul antic Strabo a arătat[1] că dacii și getii „vorbesc aceeași limbă”. Iar Trogus Pompeius afirma că getii și dacii erau identici[2]. Singura deosebire între cele două grupuri consta în împrejurarea că getii locuiau la câmpie în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane În Scythia Minor (Dobrogea) au mai domnit trei regi geti: Roles, Dapyx și Zyraxes. După ce romanii au ocupat teritoriile tracice din sudul Dunării, getii sud-dunăreni au fost consemnati în izvoarele scrise cu denumirea moesi. Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., în lucrarea intitulată "Înconjurul pământului" sunt consemnate de către autor două triburi, crabyzii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei. Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori greci ca făcând parte din neamul getilor. În acest mod getii își fac aparitia în istoria scrisă. Cele mai importante informatii ale izvoarelor scrise grecești ne sunt oferite de către "părintele istoriei" Herodot, care, în lucrarea sa intitulată "Istorii", pe lângă o serie de rituri și obiceiuri ale getilor și scitilor, mentionează o serie de hidronime care sunt localizate pe teritoriul locuit de geti : Maris, "cel care izvorăște din tara agatârșilor", identificat cu Mureșul; Porata, identificat cu Prutul; Tiarantos, identificat cu Siretul; Araros, identificat cu Buzăul ; Naparis, identificat cu Ialomita; Ordessos, identificat cu Argeșul; Aluta, identificat cu Oltul, Ister identificat cu Dunărea (Istru) și Tibiscus, identificat cu Timișul. Despre teritoriile din stânga fluviului, Herodot scrie că nu s-ar putea spune ce oameni locuiesc. În viziunea lui, tot tinutul de la nord de Dunăre "se arată a fi pustiu și de o întindere nesfârșită". Scriitorul mentionează spusele tracilor cum că tinutul este stăpânit de către albine; însă Herodot nu dă crezare acestor vorbe spunând că albinele îndură cu greu frigul. El este de părere că tinuturile aflate sub constelatia Ursei nu pot fi locuite datorită frigului. Un alt scriitor grec, Tucidide, ne relatează în opera sa "Războiul peloponesiac" despre teritoriul locuit de geti. Asemenea lui Herodot, acesta îi plasează pe geti dincolo de muntii Haemus (Balcani), până la Pontul Euxin (Marea Neagră), învecinându-se cu scitii. Acești geti se aflau sub autoritatea regelui odris Sitalces, căruia îi furnizau călăreti. Statul odris se întindea până la gurile Dunării, închizându-i pe toti getii din Dobrogea și de la sud de fluviu. Este foarte probabil că în secolul al VI-lea î. Hr., în urma slăbirii puterii odrișilor, mai ales după moartea regelui Cotis I în anul 395 î. Hr., getii de la nord de Balcani să-și fi câștigat independenta.
Agatârșii Herodot îi amintește pe agâtirși în conflict cu scitii ( IV; 78; 100; 119; 125), fapt ce s-ar opune ipotezei moderne care îi consideră o ramura a scitilor. Legenda transmisă de Herodot (IV; 10),după care Skytes și Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles, poate cel mult întări ipoteza că agatârșii erau iranieni, ca și scitii. Ei ar fi migrat spre apus sub presiunea scitilor, în jurul anului 600 î.e.n. Herodot (IV, 104) îi apropie de traci, distingând totuși la agatârși unele trăsături aparte, cum ar fi gingășia, bogătia în aur și proprietatea comună asupra femeilor.
Populatie localizată de Herodot (IV;48) la izvoarele râului Maris. Același autor vorbește și de vecinatatea agatîrșilor cu scitii (IV; 100—IV; 125) ceea ce ar presupune situarea în afara arcului carpatic. Este de remarcat că cele doua localizari ale lui Herodot provin din perioade diferite; prima relatează situatia din momentul prezentei acestuia la Olbia (450 ien), a doua se referă la perioada războiului scito-persan (514 î.e.n.) , ceea ce ar presupune o restrângere a ariei agatârșilor în cursul sec V î.e.n.
Arheologic, agatârșii au fost identificati în grupul de morminte de pe Mureșul superior, de tipul Ciumbrud, care prezintă trăsături aparte, în contrast cu zonele înconjuratoare. Mormintele au fost datate în perioada 550-450 î.e.n., ceea ce ar corespunde textelor. Analogii cu situatia arheologica din Moldova centrală ar indica că agatârșii locuiau atât în Transilvania centrală, cât și la Est de Carpati, ceea ar fi în acord cu textele. Această acceptiune vagă ar putea fi interpretată ca reflectând existenta unei puteri politice, o uniune de triburi, condusă de agatârși, în perioada 550-450 î.e.n. și care s-a opus expansionismului scitic.
Numele s-a mentinut în traditia literară antică pînă târziu, în epoca romană, când unele izvoare îi localizează, pe agatârși, împreuna cu alte popoare dispărute la acea vreme (dar mentionatee în texte în virtutea traditiei), undeva în spatiul eurasiatic (Dion. Perieg. 310-319; Ptol. Geogr. III, 10 si altii). Ca antroponim, numele de Agathyrsos apare în unele inscriptii din sec. 1-2 e.n. din Italia (CIL XV, 461-470; CIL XIV 2161 si altele) poate, în amintirea legendarului fiu al lui [Heracles].
- 514 - 512 î.e.n. Încă din sec.VI î.e.n., Imperiul Persan era în ascensiune, prin cucerirea Ioniei. In a doua jumatate a sec. VI î.e.n.. puterea scitilor a devenit un pericol pentru Imperiul Persan. Regele Darius I a fost nevoit sa organizeze o expeditie impotriva lor in anii 514—512 î.e.n. Darius conducea o armată de 700.000 de soldati, dublată de o flotă ce număra 600 de corăbii. A traversat Bosforul pe un pod de vase și a înaintat spre gurile Dunării, prin zona litorală. I-a supus pe tracii pe care i-a întâlnit în cale, mai putin pe getii din sudul Dunării, care i s-au împotrivit, dar au fost repede zdrobiti, iar după înfrângerea lor, "getii urmară restul armatei persane". Sunt descriși de Herodot ca fiind " ei (getii) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricati dintre traci". Herodot scrie în lucrarea sa "Istorii", că getii se credeau nemuritori și oferă detalii despre religia și ritualurile acestora. Triburile tracice din Salmydessos și cele care ocupau "tinutul așezat mai sus de orașele Apolonia și Mesembria" (scirmiazii și nipseenii), s-au supus fără a opune rezistentă. Motivul expeditiei lui Darius a fost unul punitiv - pedepsirea scitilor care invadaseră tara cimerienilor, intrând apoi și în Media. Dar Darius pregătea un război împotriva Greciei și această expeditie trebuia să fie o demonstratie de fortă care să-i intimideze pe sciti și pe greci. Expeditia deschidea perspectiva aducerii Peninsulei Balcanice sub autoritatea Imperiului Persan. Scitii însă i-au respins pe perși, iar Darius a fost nevoit să abandoneze expeditia. Tracia este totuși transformată în satrapie sub numele de Skudra, asigurând controlul asupra peninsulei balcanice și a cetătilor pontice. În acele timpuri tiburile trace, din care făceau parte și getii, ocupau un spatiu vast, învecinându-se la nord cu triburile germanice, la nord–est cu cele slave, la vest cu triburile germanice și celtice, la est cu triburi cimeriene și scitice, iar la sud cu triburile ilirice și cu grecii. Se presupune ca Darius urmarea sa consolideze stapinirea persana in Balcani, in vederea cuceririi Greciei. Rezultatele expeditiei lui Darius nu este probabil sa fi fost un esec, asa cum scrie Herodot. Cert este ca expansiunea scitica spre V a fost oprită, iar persii s-au putut indrepta spre Grecia.
- În 490 î.e.n., Perșii sunt învinși la Marathon de către atenieni. Urmașul lui Darius, Xerxes I (486-465 î.e.n.) initiază o nouă campanie, dar înfrânt la Salamina și la Plateea în 480-479 î.e.n. renuntă la politica expansionistă în zonă datorită dificultătilor interne prin care trecea imperiul. In sec. V î.e.n.. incepe declinul puterii scitice și profitând de slăbiciunea Imperiului Persan și de faptul că Grecia era ocupată de războaiele cu perșii, pe ruinele satrapiei Skudra ( Tracia) se fondează Regatul Odrisilor. Agatirsii din Transilvania au fost totdeauna ostili scitilor si nu au fost niciodata supusi de acestia. Mai mult, regele scit Ariapeithes, care stabilise relatii prietenesti cu odrisii incuscrindu-se cu regele odris Teres, este asasinat de regele agatirs Spargapeithes.
- Regatul Odris care pe la anii 470 î.e.n. ia locul stăpânirii persane în Balcani este o veche formatiune statală a tribului tracic, devenise principalul factor de putere în zonă. Primii doi conducători, Teres I și Sitakles (mort în 424 î.e.n..) au adus Regatul Odris la apogeu. Istoricul grec Tucidide consemnează faptul că Teres le-a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei. Pe plan extern, regatul era orientat spre stabilirea unor relatii bune cu vecinii din nord-est, scitii, încheind o alianta matrimonială prin căsătoria fiicei lui Teres cu regele scitilor, Ariapeithes, din urmă căsătoriei rezultând un fiu, Octamasades. Teres a murit la 92 de ani, în 440 î.e.n. Sub regele Sitalkes, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrati toti tracii dintre Haemus și Rodopi și getii de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Ei plăteau tribut Regatului Odris. Diodor din Sicilia sustine că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalkes, ca fiind întelept, blând fată de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populatiile supuse și de la unele cetăti grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreti. Sitakles a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor. Relatiile cu scitii s-au deteriorat, după ce Ariapeithes s-a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu-i un fiu, Skyles. Au apărut rivalităti între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viată grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalkes, asta în timp ce un rival al lui Sitalkes, fiul lui Teres, este adăpostit de sciti. Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită întelepciunii lui Sitalkes, a evitat conflictul printr-un schimb de azilanti. Sitalkes s-a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea. Sitalkes sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al ÎI-lea. De astfel, Sitalkes s-a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliati printre vecini. Regatul Odrid încheie o alianta cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.e.n., Nimphodorus, fratele sotiei lui Sitalkes, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalkes i se oferă cetătenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme. În 429 î.e.n., Sitalkes conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 î.e.n., Sitalkes a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion. După moartea lui Sitakles la putere a ajuns Seuthes I fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalkes. Acest rege a renuntat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate. După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Kotys I. Despre domnia lui se știu putine lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat de un grec, care mai apoi a fost răsplătit de Adunarea Populară a Atenei. După moartea lui Sitakles, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămitare și de unificare. De exemplu, pe vreme lui Kotys I (383-359 î.e.n..) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s-a divizat în urma unor conflicte interne. În 410 î.e.n., Regatul Odris este divizat între doi moștenitori. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Cotys I este asasinat în 360 î.e.n. de către un grec. Regatul se împarte în trei regate mai mici
- Din sec. IV-III î.e.n. mai multe dintre triburile ilire au încercat să se organizeze. Primul rege cunoscut a apartinut dardanilor şi se numea Bardyllis (sec. IV). Dardanilor s-au alăturat şi alte triburi precum galabrii şi tunatii, împreună cu care au ocupat un teritoriu întins pe văile Strumei şi Vardarului. Putinele izvoare care se pot invoca pentru dardani îi prezintă la început ca fiind cu desăvârşire sălbatici, locuind în bordeie şi peşteri, după care vorbesc despre o armată bine organizată capabilă să ameninte Macedonia ori Iliria în sec. III.
- Cca. 350 î.e.n. Tribalii erau un popor prezent în antichitate în sudul Dunării, mentionati într-o zonă situată între Naissus, Serdica și Plevna de azi. Cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilirilor (după Ștefan din Bizant), a Tracilor (după Strabo, Diodor, ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare. Tribalii aveau o organizare statală proprie și s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l-au rănit și a cărui armată au înfrânt-o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.[1] Se presupune că ulterior, prin romanizare, au intrat în etnogeneza poporului român[2].
- 341 î.e.n Filip II, regele Macedoniei supune Regatul Odris (Tracia), regat extrem de important care de-a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul getilor sud-dunăreni. Tracia a fost cucerită de macedoneni. Deși este anexată, Tracia își mentine autonomia și dreptul de a bate moneda proprie. În final Regatul Odris s-a divizat în urma unor neîntelegeri interne, iar lovitura de gratie i-a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru cel Mare). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, getii au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni. După ce Regatul Odris s-a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea.
La scurtă vreme, scitii conduși de regele Atheas au patruns în Dobrogea. Trogus scrie că Atheas, strâmtorat de luptele cu histrienii (locuitorii de pe Istros), a cerut, prin intermediul cetătii Apollonia, sprijin militar de la Filip al II-lea, lăsându-i tara ca moștenire. Regele histrienilor a murit, iar Atheas i-a trimis pe macedonenii veniti în ajutor înapoi acasă, transmitându-i lui Filip că scitii nu aveau nevoie de ocrotirea macedonenilor și că îi va lăsă tronul fiului său. Filip al II-lea asedia Bizantul și i-a cerut bani lui Atheas să-i plătească soldatii din corpul macedonean expeditionar ce erau în marș pentru drum și serviciile aduse. Atheas a refuzat. Filip a renuntat la asediul Bizantului și s-a indreptat împotriva scitilor, initial cu gânduri pașnice, anuntându-l că trimite o solie și ar dori să ridice o statuie dedicată lui Hercule. Atheas a promis va va topi statuia și că își va face varfuri de sageti din ea. Filip l-a înfrânt și ucis în lupta, la vârsta de 90 de ani, după cum precizează Lucian din Samosata. A capturat 20.000 de femei. Întors din expeditie, este atacat de tribali și rănit, iar prada de război este pierdută. Rontinus, în Stratageme, sustine că tribalii au participat la expeditia împotriva scitilor și, având pretentii la pradă, nu au primit-o. Filip avea un interes politic major , dorind să controleze zona Pontului stang.
- 335 î.e.n. getii din dreapta Dunării deven dependenti de Macedonia, regii macedoneni au ridicat pretentii de stăpânire și asupra getilor din nordul Dunării. Prima informatie precisă despre getii din stânga Dunării o avem de la Ptolemeu, regele de mai târziu al Egiptului, întemeietorul dinastiei Lagide, care l-a însotit în anul 335 î. Hr. pe Alexandru Macedon în expeditia sa împotriva tribalilor și getilor. Ca urmare a răscoalelor provocate de tribali și ilyri, Alexandru a organizat o expeditie punitivă formată din 30.000 de soldati, după ce trece râul Nestos, și după zece zile ajunge în muntii Haemus unde are loc prima confruntare cu tracii, care au organizat o ambuscadă, folosindu-se de cărute pe care le împingeau și prăvăleau asupra macedonenilor, să destrame formatia falangei, însă Alexandru contracarează cu abilitate. Alexandru scapă din ambuscadă și are o luptă cu tribalii pe râul Lyginios. Tribalii au evacuat femeile și copii dincolo de Istru și s-au refugiat pe un ostrov al Dunării, Peuce. Urmărindu-i, cu sprijinul unei corăbii venite din Bizant prin Pont și pe Dunăre, Alexandru a încercat să debarce pe acel ostrov, dar nu a reușit pentru că malurile erau înalte, iar curentul fluviului rapid. Pe malul nordic al Dunării s-a adunat o armata de 10.000 de pedestrași geti și 4.000 de călăreti. Alexandru, folosindu-se de monoxilele riveranilor și burdufuri din piele umplute cu paie, trece Dunărea cu 4.000 de infanteriști și 1.500 de călăreti macedoneni și înaintează prin holdele înalte de grâu spre un oraș al getilor, unde aceștia s-au retras, situat la 5.500 de metri de Dunăre. La început getii acceptă lupta în câmp deschis, dar mai apoi se refugiază într-o așezare fortificată la o parasangă ( parasanga era o unitate de lungime din Grecia antică și avea 5322 metri ) de Istru. Aceștia abandonează fortificatia fără luptă, pentru a nu fi încercuiti, deoarece "fortificatia nu era bine întărită", iar Alexandru l-a distrus din temelii și a luat o pradă bogată. Se întoarce pe malul celalalt, unde primeste o solie a regelui Syrmos al tribalilor, ajungand la o intelegere.
- În 335 î.e.n., odrisii devin aliati lui Alexandru cel Mare în expeditia împotriva tribalilor. Încercările lui Alexandru cel Mare (335 și 327 î.e.n ) și Lisimah (310 î.e.n.) de a-i supune pe geti au eșuat.
- În secolul IV î.e.n. CELTII au ajuns și pe teritoriul Transilvaniei. Pătrunderea celtilor în spatiile daco-getice a avut loc încă în La tene-ul vechi, ceea ce înseamnă secolu IV î.e.n. Celtii au fost grupuri de triburi antice care foloseau una dintre limbile celtice (care formează o ramură a limbilor indo-europene). În decursul ultimelor cinci secole î.e.n.. celtii s-au răspândit în toată Europa Centrală. Astfel, există urme arheologice de așezări celte din secolul al III-lea î.e.n.. și în spatiul carpato-dunărean, de exemplu în România, în Transilvania la Fântânele, Oradea, Ciumești, Silivaș, Apahida. Momentul pătrunderii primelor grupuri celtice se situează în jurul anului 335 î.H. Colonizarea masivă a Câmpiei Tisei şi Podişului Translivaniei s-a produs încă din secolul III î.H. odată cu invaziile celtice din Balcani. După moartea lui Lysimach din 281 î.H. trei armate celtice s-au pus în mişcare. După respingerea invaziei, unii celti s-au stabilit în Asia Mică, iar altii la confluenta Savei cu Dunărea. Din această perioadă s-au descoperit multe artefacte celtice găsite la Turdaş, Hateg şi Mediaş. Cea mai importantă locatie cercetată a fost necropola Pişcolt și Fântânele care cuprindea un număr mare de morminte (peste 150). Primele grupuri celtice apărute în Transilvania au dus la crearea grupei culturale a Hallstattului târziu. Descoperirile de la Pişcolt au scos la iveală faptul că în această perioadă au apărut aşezări care practicau inhumatia ca practică funerară. Totuşi nu toate zonele intracarpatice au fost ocupate de celti. De exemplu în Maramureş, în secolele III şi IV î.H., au fost descoperite aşezări dacice, fapt ce demonstrează că celtii nu au pătruns în această zonă.[1] Aşezările celtilor aveau un caracter rural. Astfel de situri au fost descoperite la Mediaş, Ciumeşti şi Moreşti. Necropolele sunt bine studiate, în această zonă descoperindu-se practicarea incineratiei şi a inhumatiei. Simbioza daco-celtică se concretizează în înmormântarea în cadrul aceluiași cimitir și într-o serie de împrumuturi de bunuri materiale și spirituale, având ca rezultat final o puternică influentare reciprocă.
La sfârşitul perioadei La Tène C1 ( care a avut loc în jurul anului 200 î.H.) s-a constatat disparitia necropolelor celtice din Transilvania. Acest lucru se datorează probabil faptului că dacii şi getii au început să ocupe aceste teritorii.
- în 333 î.e.n., odrisii au participat în Bătălia de la Issus împotriva lui Darius al III-lea. Însă treptat, odrisii se răscoala împotriva autoritătii macedonene în vremea lui Alexandru și Lisimah, printre care una este condusă de Seuthes al III-lea după 326 î.e.n.
- Între 331-326 î.e.n., când Alexandru se afla în Îndia, guvernatorul Pontului, Zopyrion a organizat o expeditie în zona Dunării împotriva getilor sau scitilor cu o armată de 30.000 de soldati, însă locuitorii rezistă și resping invadatorii. La întoarcerea din expeditie, Zopiryon, împreună cu toată armata, au fost zdrobiti din cauza unei furtuni, facandu-le imposibila traversarea Dunării. De esecul expeditiei a profitat regele odrisilor, Seuthes al III-lea, care și-a stârnit supușii la răscoală.
- 323 î.e.n. Dupa moartea lui Alexandru Macedon imperiul macedonean a decăzut și s-a dezembrat.
- în 313 î.e.n. Lisimah, macedoneanul, se confruntă cu o serie de probleme: luptele cu rivalii săi, răscoala odrisilor conduși de Seuthes al III-lea, revolta cetătilor grecești Meambria, Odessos, Apollonia și Histria, nemultumirile și fiscalitatea prea mare, revolta condusă de Callatis sustinută de traci, geti și sciti. Garnizoanele lui Lisimah au fost alungate, iar cetătile au încheiat un tratat de aliantă. Lisimah îi învinge pe traci și sciti și asediază orașul Callatis. De partea răsculatilor se afla rivalul său, Antigonos, care se erija într-un protector al autonomiei cetătilor grecești și trimitea o oaste pe uscat și o flota. Callatis este infrânt iar la întoarcere, Lisimah este atacat de odrisi în trecătorile din Balcani.
- În 311 î.e.n. Lisimah încheie o pace cu cetătile grecești cărora le este recunoscută autonomia.
- În 310- 309 î.e.n. cetătile grecești se răscoală din nou, stipendiate de Ptolemeu Lagos al Egiptului. Callatis este asediat și cucerit în 307 î.e.n.
- În 305 î.e.n., Lisimah se proclama rege al Traciei.
- 300-297 î.e.n. se remarca dintre căpeteniile tracilor Dromichaites, începe conflictul cu Lisimah, după istoricul grec Diodorus Siculus. Regele Lisimah este infrânt și scapă prin fugă din încăierare, dar fiul sau, Agatokles este luat prizonier. Acesta a fost eliberat în speranta că Lisimah va restitui teritoriile ocupate. În 297 î.e.n., diadohii au incheiat un tratat de pace și și-au promis sprijin reciproc.
-
- La începutul secolului al III î.e.n. sunt mentionati Scordiscii, un trib vechi celtic centrat in ceea ce vor deveni provinciile romane din Pannonia Inferioară, Moesia și astăzi Serbia la confluenta Savei ,Dravei cu Dunărea. La apogeul lor, influenta lor se întindea pe regiuni care cuprindeau părti din Austria de astăzi, Croatia, Ungaria, Serbia, Slovenia, Slovacia și Bosnia și Hertegovina.
- Din 281 î.e.n. Odrisii au fost eliberati în 281 î.e.n., după moartea suveranului Traciei, Lisimah. După moartea lui Dromichaites în urma bataliei de la Kurupeidon, celtii au patruns masiv în Peninsula Balcanica. Au traversat Tracia și Macedonia, l-au invins pe Ptolemeu Fulgerul al Macedoniei și au patruns în Grecia în 279 î.e.n. și ajung la Delfi, unde au jefuit sanctuarul lui Apollo. Celtii au fost respinsi și din marea lor masă se desprind trei grupuri distincte: galatii ce se asează în Asia Mica în provincia Galatia, altii, sub conducerea lui Comontirius, s-au asezat pe locul fostului regat odrid, pe Valea Maritei, cu capitala la Tylis fondând Regatul de la Tylis, sub conducerea lui Komontorius. Bizantion a fost terorizată de nou venitii și a trebuit să plătească tributuri uriașe.
- În 229-228 î.e.n., romanii au pătruns în Peninsula Balcanica sub pretextul că ilirii conduși de regina Teuta periclitau interesele comerciale ale romanilor pe coasta Dalmatiei. Ilirii au intrat în conflict cu Epidamos şi Apollonia – colonii greceşti întemeiate pe litoralul adriatic, apoi cu Macedonia. Ei au suferit influente culturale tracice, elenistice şi romane. Au suferit şi de pe urma invaziei celtice din sec. III. Nu doar au asimilat influente străine, ci au şi împrumutat altor populatii cu care au venit în contact elemente de cultură materială specifică. De ex., de la ei (piratii din insule) au luat romanii liburna, ambarcatiune maritimă uşoară (cu formă prelungă, cu pupa şi prova ascutită şi două rânduri de rame) care datorită mobilitătii ei a ajuns în sec. I î .Chr. unul dintre cele mai bune vase romane de luptă. Flota romană de la Dunăre de Jos era şi ea dotată cu liburnae.
Filip al V-lea al Macedoniei cucerește cetătile grecești și intervine în conflictul dintre Roma și Cartagina, promitând sustinere militară lui Hannibal pentru a diminua influenta romană în Peninsula Balcanica. Au urmat o serie de războaie romano-macedonene, după cucerirea Macedoniei a fost transformată în provincie romană, iar Tracia de Vest a fost alipită de ea.
- În 218 î.e.n., regatul de la Tylis s-a prăbușit în urma răscoalei tracilor.
- Prin sec.II î.e.n. HUNII au fost un popor nomad de origine turcică, probabil și uralică. Alte surse istorice si stiintifice le atribuie origini mongolice cu proveniente milenare din estul actualului stat Kazahstan , avand legaturi de sange cu triburile tataresti. Adesea însă au fost confundati cu alanii, care au fost incluși în confederatiile tribale hune (din care au făcut parte și câteva popoare germanice, între care gepizii). Se presupune că zona primară de locuire a acestui popor, compus probabil dintr-o uniune de triburi altaice, a fost China sau teritoriile nordice vecine. Această populatie pare să fi fost identică cu triburile mentionate între secolele IV î.e.n.. și I d.Hr. de izvoarele chineze sub numele Hsiung-nu. Aceste triburi au întemeiat imperiul omonim de mare extindere, primul mare han cunoscut (exclusiv din surse chineze) fiind Mao-tun (Mao-dun, Motun; pe turcește Mete han), care a domnit după anul 209 î.e.n..[1]
Estul Europei în jurul anului 200 î.e.n.
- Prin secolul II î.e.n.., Triburile rătăcitoare ale scitilor au ocupat părti din Dacia până când urma lor se pierde printre geti.
- În 168 î.e.n. Urmasul lui Filip al V-lea, Perseu, este înfrânt la Pydna, iar Macedonia este împărtită în patru regate, iar în 148 î.e.n., este transformată în provincie romană, fiindu-i alipita estul Traciei. În 146 î.e.n., Grecia este transformată în provincie romană. Roma primeste ca moștenire Regatul Pergamului în 133 î.e.n. și il transforma în provincia romană "Asia" în 129 î.e.n. Se desfasoara o serie de conflicte cu regatul Pontului condus de Mithridates al VI-lea Eupator.
- La sfârșitul secolului II î.e.n. Bastarnii ( popor germanic, originar din centrul Europei ) s-au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei (Romania) si al Republicii Moldova, până la Dunăre și Marea Neagră. Muntii Moldovei erau cunoscuti geografilor antici sub numele Alpes Bastarnici. Între anii 182-180 î.e.n., se situau în zona gurilor Dunării, unde au primit solia regelui Macedoniei, Filip al V-lea cere sprijin de la bastarni, care le-a promis tinutul locuit de dardani dacă îi sprijină în lupta împotriva romanilor. În acest context Trogus Pompeius mentionează și faptul că are loc o ”creștere a puterii dacilor prin regele Rubobostes„, care îi neliniștește pe macedoneni. În 179 î.e.n., Clondicus, conducătorul bastarnilor, a condus o expeditie. Între timp, aceștia pătrund în Moldova de azi. Strabon mentionează în lucrarea să trei neamuri bastarnice: peucinii (situati pe teritoriul României de azi), atmonii și sidonii. Se desfășoară două lupte cu regele dacilor, Oroles, conform lui Trogus Pompeius. Învinși la început și pedepsiti din această cauză de regele lor, Oroles, să doarmă cu capul la picioarele nevestelor, dacii au sfârșit prin a-i învinge pe noii veniti. Deși nu se știe precis când au avut loc aceste evenimente, este cert că Burebista a fost cel care a pus capăt „episodului bastarnic” din istoria Daciei. Bastarnii s-au inflitrat și în Transilvania, la Moresti fiind descoperită o așezare cu ceramică bastarnica.
- La sfârșitul secolului al II-lea î.e.n., dacii sunt consemnati de Frontinius, care în Stratagemele, arată că generalul Minucius Rufus, proconsulul Macedoniei, copleșit de scordisci și de daci, a recurs la o stratagema pentru a-i înfrânge. Având o armată mică, iar inamicii fiind superiori numeric, i-a pus pe trâmbitași să sune din trâmbite. Lupta s-a dat într-o zona muntoasă și ecoul a amplificat sunetul, motiv pentru care inamicii au fugit, crezând că armata romană era mult mai numeroasă. Lupta s-a desfășurat prin 109-106 î.e.n., iar victoria a fost serbată prîntr-un triumf organizat la Roma. O altă expeditie a avut loc în 75-73 î.e.n. spre estul Banatului, condusă de Scribonius Curio Caius , proconsulul Macedoniei, dar care nu a avut curajul de a traversa Dunărea, inspaimantat de padurile intunecoase de pe malul celalalt.
-
- În anul 73 î.e.n. Bastarnii au sprijinit coalitia antiromană a regelui Mithridates al VI-lea Eupator, participând la luptele pentru portul Chalcedon, unde ar fi murit 20 000 de soldati.
- Din anul 70 î.e.n., în nordul Dunării se constituie regatul Dac și neamul dac, apar primele consemnări în izvoare. După cum ne spune Strabon, (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) “dacii au aceeași limbă ca și getii”, ei nefiind două neamuri înrudite, ci unul singur, numit de greci geti și de romani daci. Tot el spune că "elenii i-au socotit pe geti de neam tracic". "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înăltat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani.[5] O inscriptie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. Pentru a obtine aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinentă și sobrietate și ascultare de porunci".[6] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmatilor n-au nici un temei istoric".[8]. Aceștia sunt bine cunoscuti de eleni, deoarece se mută de o parte și de alta a Istrului, și datorită faptului că s-au amestecet cu tracii și misii. Conform informatiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar getii stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe boii și tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geti sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau getii, sunt două denumiri pentru unul și același popor".
Vorbind despre suebi, Strabon spune că aceștia se învecinează cu getii, iar după Germania meridională, care apartine suebilor, "îndată urmează teritoriul getilor, la început îngust, mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu muntii Pădurii Hercinice și cuprinzând și o parte din munti; apoi se lărgește și se întinde spre nord până la tirageti." Strabon ne indică și limita de vest a getilor, Dunărea Mijlocie, pe care o găsim și la Appian, acesta din urmă făcând diferenta dintre cursul superior și mijlociu unde fluvial este numit Danubius și cursul inferior al fluviului, numit Istru. Strabon mentionează și diferenta de nume, unii autori numindu-i geti pe cei care locuiesc "spre Pont și răsărit" și daci pe cei care locuiesc "în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului". Rezultă astfel că ei sunt un singur popor. Strabon mentionează râul Marisos (Mureșul) care se varsă în Dunăre și numele muntelui sfânt Cogaionon, în care se află peștera lui Zalmoxis. Despre câmpia din nordul Dunării, Strabon nu avea prea multe date, considerând regiunea dintre Marea Neagră, gurile Dunării și Nistru ca fiind "în întregime șes și fără ape", regiune pe care o numește "pustiul getilor".
Herodot consemnează 15 populatii tracice de la nord de Dunăre și numele a 44 de localităti, cele mai multe terminate în sufixul "dava". Au existat numeroase neamuri geto-dacice care au locuit în Dacia, însă voi aminti doar neamurile getice.
o piefigii, mentionati de Ptolemeu în "Geografia", sunt unii și aceiași cu marea uniune de triburi getice din secolele III-II I.Hr..
o Siensii, mentionati tot de Strabon, sunt un neam getic care, se pare, după Vasile Pârvan, se intindeau de la râul Buzău și până la cursul inferior al Siretului. Se pare că în secolul II î.e.n.. aceste triburi de siensi să fi jucat un rol important în viata politică și economică a orașelor grecești de pe coasta de vest a Mării Negre.
o Tagrii sunt amintiti de Ptolemeu în lucrarea "Geografia" ca fiind localizati lângă Dacia între bastarni și tyrageti. Tot după V. Pârvan, ei ar putea fi un trib getic mai mic care locuia de-a lungul cursului mijlociu al Nistrului.
o Tyragetii sunt și ei de origine getică și sunt localizati de-a lungul cursului inferior și mijlociu al Nistrului. Cele mai vechi știri despre aceștia se păstrează în opera geografică a lui Strabon.
o piengetii Ptolemeu îi enumeră printre mai multe neamuri și pe care îi plasează "lângă muntele Carpatos".
o Singii sunt localizati de V. Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde era localitatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu o dava.
o Harpii sunt neamuri de origine traco–getică ce au locuit la nord de Gurile Dunării, în zona dintre Prut și Nistru.
o Terizii sunt un neam traco-getic pomenit de istoricul Hellanicos din Lesbos și apoi de lexicografii biuzantini.
o Obulensii sunt un trib traco-getic mentionat de Ptolemeu ca locuind în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, adică în actuala Dobrogea.
o Piarensii și dimensii sunt tot triburi traco-getice care au fost situati de Ptolemeu tot în răsăritul provinciei Moesia Inferior.
o Sucii sunt un neam getic mentionati în izvoarele literare și epigrafice, fiind semnalati în muntii Haemus și spre Dunăre.
o Moesii au fost un trib daco-trac. Ei mai erau cunoscuti sub numele de mysi. Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu-lângă tara tribalilor-tin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezati foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie ca sunt geti, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope. Erau denumiti de romei (romani) barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredintati de inaccesibilitatea tinutului în care locuiau și bizuindu-se pe fortăretele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumetit și altădată împotriva romeilor
Societatea : Dacii erau organizati în triburi şi aveau cetăti numite dava. Erau bărboşi cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodati la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiti pe cap cu o căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe piept, cu mâneci scurte. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuintele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii erau împărtiti în două clase sociale: aristocratia, numită pileati (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comatii (comati); un număr mic de izvoare istorice mentionează și prezenta sclavilor. Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalti, care formau grosul armatei, erau tărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".
Economia Daciei .Ocupatiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și vită-de-vie), creșterea vitelor și oilor, pescuiau și cunoșteau apicultura; caii erau folositi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuti de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei făceau comert cu cetătile grecești care, pe atunci, se aflau pe tărmul Mării Negre.
De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comert înfloritor cu exteriorul, constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite. Confectionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede, Kosoni. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.e.n.. și le imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea,Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (judetul Vâlcea),Dumbrăveni (judetul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existenta către sfârșitul secolului al II-lea î.e.n. și primele decenii ale secolului I î.e.n.., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicatia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monede romane republicane descoperite pot fi explicate și în acest sens, nu doar prin relatiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.
Cele mai importante influente în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celtilor și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal pretios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influente culturale demonstrează vechimea societătii geto-dace și întinderea tării lor, care au făcut posibile contactele cu celtii și grecii.
Cetătile și așezările fortificate (unele datând din perioada anterioară formării statului lui Burebista) constituie dovezi elocvente privind nu numai aspectele militare defensive, ci și tehnica cu totul remarcabilă de inginerie militară a acestor constructii. Numărul lor este considerabil. Numai în regiunea Moldovei au fost descoperite până acum peste 20, datând din epoca cuprinsă între secolele VI-III î.e.n.
Dintre cetătile din această zonă a Moldovei, de-a dreptul impresionante erau îndeosebi cea din Stâncești (jud. Botoșani) și Bâtca Doamnei, de lângă orașul Piatra Neamt. Stâncești și Bâtca Doamnei au fost construite la date diferite, nu aveau exact aceeași destinatie (Bâtca Doamnei era probabil și un centru politic, nu numai economic și religios) și nu corespund exact acelorași structuri. Prima întinzându-se pe o suprafată de 45 ha, era apărată pe o lungime de un kilometru de un val de pământ lat (la bază) de 20-22 m și având o înăltime care, încă și azi, atinge 5,5 m; în timp ce șantul (din care s-a săpat pământul pentru val) era lat de 20 m și adânc de 7 m, în medie. A doua, cetatea de la Bâtca Doamnei, construită pe un pisc înalt de 140 m de la nivelul Văii Bistritei, era închisă din două părti, la început de un val de pământ și de piatră lat de 6 m; iar ulterior, de un zid din lespezi de piatră (spatiul dintre paramenti - dublul zid de lespezi fiind umplut cu pământ și piatră de râu).
Dar centrul defensiv al statului dac, situat în jurul centrului politic și administrativ, era constituit din sistemul de cetăti și puncte fortificate (cetăti puternice, fortărete, turnuri izolate de apărare sau de supraveghere) din Muntii Orăștiei: "un sistem de fortificatii ce nu-și are egal, nu numai la noi, dar nici în altă parte a Europei" (I. H. Crișan).
La constructia lor au lucrat desigur și arhitecti și meșteri greci, după cum o dovedește tehnica elenistică folosită. Numărul de aproximativ 40 de cetăti (câte au fost explorate arheologic până acum) din acest sistem și din alte zone cuprinse în interiorul arcului carpatic, dar mai ales exemplele celor din Blidaru, Costești și Grădiștea Muncelului, sunt suficiente pentru a reda o idee clară, atât despre monumentalitatea lor, cât și despre conceptia și tehnica constructorilor lor.
Puternica cetate de pe piscul Blidaru, cu două incinte ocupând o suprafată de aproape 6000 m² avea șase masive turnuri exterioare de apărare, poartă de intrare "în șicană", "cu piedică", platforme de apărare, un fel de cazemate, și o dublă incintă, din blocuri de piatră fasonată. În general grosimea zidurilor complexului defensiv din Muntii Orăștiei varia între 2 și 4 m. Cetatea de la Costești era apărată mai întâi de un val de pământ larg de 6-8 m la bază. Creasta valului era întărită cu o palisadă, din trunchiuri groase de lemn; în dosul valului, urma zidul de piatră, gros de 3 m și mai multe bastioane. Între cele două paramente de zid din blocuri tăiate regulat (legate între ele de bârne groase, prinse la capete în jgheaburile săpate într-un bloc exterior și altul interior) era umplutura de pietre și pământ. În centrul sistemului defensiv din Muntii Orăștiei, cetatea de la Grădiștea Muncelului (situată la o altitudine de 1200 m) închidea între zidurile ei o suprafată de 3 ha. Aici este de localizat Sarmizegetusa, probabil localitatea de reședintă a regilor daci. Zidul de piatră perfect ecarisată al incintei militare (cu mai multe turnuri de apărare) atingea initial o înăltime mai mare decât cea păstrată până azi. Iar unul din turnurile de apărare din incinta cetătii trebuie să fi avut înăltimea de 15 m. În Transilvania, așezările fortificate apar încă din mileniul al II-lea î.e.n.; iar la începutul mileniului I î.e.n., acestor întărituri (cu val de pământ, șant și palisadă) li se adaugă și ziduri de piatră brută. Din perioada cuprinsă între secolele VIII-IV î.e.n. se cunosc peste 33 de asemenea așezări fortificate (proto-dacice s-ar putea spune) unele din ele acoperind întinderi apreciabile: 67 ha așezarea de la Cornești, 78 ha cea de la Sântana (conform lui I. H Crișan).
Limba Geto-daca este o limbă indo-europeană, apartinând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată conventional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita. [ Din cercetări recente (vezi Tăblitele de la Tărtăria ) se zice că scrierea apare la traci din anul 4700 î.e.n., cu 1000 ani înainte de scrierea sumeriană. Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?.
De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum ( Austria ) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.]
- În 61 î.e.n., bastarnii sositi în ajutotul getilor sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile cetătii Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida guvernatorului Macedoniei.
- Sec.I.î.e.n. Este incontestabil că în Europa secolul I î.e.n., în afara statului roman, celtii și geto-dacii constituiau cele două popoare importante în spatiul european, care atinseseră în dezvoltarea lor materială și social-politică un înalt nivel. Este de aceea firesc ca între cele două culturi să fie influentări reciproc. De aceea când vorbim despre stadiul culturii geto-dacice, punctele de referire trebuie să le căutăm în cultura celtică. Cultura geto-dacă a preluat, pe lângă influente celtice și multe bunuri din civilizatia grecească, fie direct, fie prin intermediul tracilor meridionali, la care se adaugă cele romane și celelalte. Cultura tracilor meridionali reprezintă într-o mare măsură o copiere a civilizatiei grecești, fără un aport propriu prea substantial, la care, cu greu se poate sesiza și contributia elementului autohton.
În cazul unor bunuri create sub influente grecești, de multe ori este foarte greu de știut cui apartin, pentru că influentele elene s-au exercitat deopotrivă și asupra celtilor cât și asupra daco-getilor. Numai în putine cazuri aceleași influente elenistice au determinat produse deosebite și ușor de distins, cum este de exemplu ceramica pictată celtică și cea daco-getică. Deoarece pentru că o vreme Burebista a depus coloniile grecești de pe litoralul de vest al Pontului Euxin și le-a integrat în statul său, a făcut ca influentele acestora să fie cu mult mai puternice decât în cazul celtilor. Aceste influente s-au materializat în produse evident superioare de care cultura celtică nu a beneficiat niciodată înainte de ocupatia romană. Este vorba de cetătile cu ziduri de piatră ecarisată ori de arhitectura sacră. Tehnica zidurilor dacice (de factură grecească) era evident superioară modalitătii în care celtii își construiau, în aceeași vreme, cetătile. Toate aceste denotă un serios pas înainte, un avans al civilizatiei daco-getice, favorizat de prezenta efectivă și activă a meșterilor greci.
- 46 î.e.n Tracia de Est a rămas regat clientelar de la cucerirea romană în macedonia din anul 228 î.e.n, dar autonom până în 46, când a fost transformat în provincie romană.
- 44. î.e.n. Intentia lui Cezar de a organiza o mare expeditie împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspiratii de nemultumiti". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discutii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc.Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă fată de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protectia romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.H.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistentele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[9]
În fata pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".[10]
- Între 29-28 î.e.n., bastarnii, conduși de regele Deldon, au pătruns în Moesia. În bătălia de pe răul Cebros sunt înfrânti de M. Licinius Crassus și aliatul lui, Rholes, conform lui Cassius Dio. Aceștia au participat la războaiele daco-romane, căci apar figurati pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclisi
Pierzându-și regele Deldon pe câmpul de luptă, bastarnii au fost nevoiti să se retragă la nord de Dunăre. Faptul că Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geti din Dobrogea, Dapyx și Zyraxes, dovedește că aceștia fuseseră aliati cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în reședinta lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în bătălia de lângă Histria.
În acest timp și ilirii, aliati ai romanilor în anumite momente, au fost supuşi de guvernatorul Macedoniei, care a ajuns până la Dunăre. Zona lor este exploatată de romani, mai târziu, cei care aveau un procurator metallorum special. O categorie de podoabe de aur se numea chiar dardanium. De la sfârşitul aceluiaşi veac au început lupte cu romanii care s-au intensificat în sec. I î.e.n.. S-au finalizat cu înglobarea Iliriei în Imperiul roman.
După victoria lui Crassus, bastarnii au pierdut șansa de a se mentine în prim planul istoriei regionale. De aici înainte, hegemonia lumii „barbare” de la nord de Dunărea de jos, a apartinut pe rând dacilor, sarmatilor, carpilor și gotilor.
Popoarele din Panonia. Teritoriul anartilor este vizibil în coltul din dreapta sus.
- Anartii, sau "Anartophracti", au fost un trib celtic, cel mai probabil au trăit în Dacia, sau (în functie de opinii ocazionale) în Slovacia de azi și partea de sud-est a Poloniei.[1] Ei au fost, probabil, identici sau reprezentau o parte semnificativă a culturii arheologice "Púchov", cu centrul la Zemplin (Slovacia), Bükkszentlászló (Ungaria) și Galish-Lovačka (Polonia). Tribul a fost mentionat pentru prima dată în 10 î.e.n.., în “Elogium” de Tusculum. Potrivit lui Tacitus, atât sarmatii (azi Polonia) și quazii (astăzi sud-vestul Slovaciei) au luat tribut de la minele de fier al anartilor în secolul I d.Hr.. Anartii sunt mai târziu mentionati în legătură cu Războaiele Marcomanice: aproximativ 172 d.Hr., ei nu i-au ajutat pe romani în lupta lor împotriva marcomanilor. Pentru a-i pedepsi, Marcus Aurelius i-a mutat pe anarti în Pannonia Inferioară, aceasta nu s-a întâmplat mai târziu de 180 d.Hr..
- Anul 12 e.n. După cucerirea romană, partea de la nord de Muntii Haemus (Balcani) a fost organizată ca provincie romană, sub denumirea de "Moesia" .
- Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistentele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[14]
- Anul 46 e.n. partea de sud a muntilor a fost organizată ca provincie romană pastrând numele de "Tracia"
- Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras , care, în fata pericolului roman ajuns la Dunăre lasă conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor".[15]
- Conflictul a izbucnit în urma atacului dacilor peste Dunăre în Moesia, la sfârșitul anului 85. Armata lui Oppius Sabinus a fost distrusă, guvernatorul provinciei fiind ucis. Vestea înfrângerii îl determina pe împăratul Titus Flavius Domitianus să pornească o expeditie împotriva dacilor. Pentru a înlocui legiunea pierdutǎ și a consolida armata romană în această sectiune, a mutat legiunile IV Flavia din Dalmatia , I și II Adiutrix, în Moesia. Regiunea Sirmium a fost anexată la Moesia Superior, în scopul de a avea o singură comandă pe frontiera dacicǎ.
Împăratul s-a oprit la Naissus unde a organizat petreceri și banchete. L-a trimis pe Cornelius Fuscus împotriva dacilor, acesta fiind o fire aventuroasă ce iubea primejdia. S-au desfășurat tratative în ideea evitării unei confruntări, dacii cerând pacea în schimbul a unei sume de doi oboli plătită de orice roman din imperiu. Expeditia lui Fuscus s-a soldat cu un eșec, generalul roman fiind ucis în luptă, iar legiunea V Alaudae fiind anihilată în Prima Bătălie de la Tapae din 87. Dacii au capturat steagurile și mașinile de luptă romane. După această victorie, regele dac Diurpaneus a primit supranumele de Decebalus, însemnând "cel curajos" sau "cel puternic".
- În 88 e.n., Domitian și-a dat seama de puterea adversarului său și a trimis o armata condusă de Tettius Iulianus. Romanii au traversat Dunărea la Vimiancium și au pătruns în Transilvania dinspre Banat. Romanii obtin o victorie în Prima Bătălie de la Tapae. După cum scria Cassius Dio, Decebal a recurs la o stratagemă, tăind copacii unei păduri întregi, îmbrăcându-i cu haine de soldati pentru a-i face pe romani să creadă că el dispunea de forte mari. Romanii sunt nevoiti să facă pace din cauza înfrângerii lui Domitian de către în confruntările cu quazii și marcomanii (trib germanic), ce îi sprijineau pe daci. Între timp, Decebal și-a refăcut armata, iar Domitian este fortat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Decebal a încheiat o pace favorabilă lui cu Domitian în anul 89, și Dacia devenind regat clientelar al Romei, primind meșteșugari, constructori, instructori militari și bani pentru a apăra granitele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui Domitian în septembrie 96. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei. Decebal, în loc să folosească banii așa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă constructia unor noi cetăti în munti, în puncte strategice importante, și să le întărească pe cele deja existente. Procesul de centralizare a statului dac s-a accelerat, armata fiind echipată și instruită. S-a initiat un vast program de constructii civile și militare în regiunea Muntilor Orăștiei. S-au stabilit relatii cu populatii și state inamice Romei.
După moartea lui Domitian, Nerva este numit împărat, încercând să restabilească prestigiul senatului. A fost succedat de Marcus Ulpius Nerva Traianus sub a cărei domnie, imperiul a atins întinderea teritorială maximă.
- Sec.I.e.n. Provincia romană Illyricum initială, cu capitala la Salona (lângă Split), a fost desfiintată după o revoltă a panonilor şi dalmatilor din sec. I, iar teritoriul său divizat în noi provincii, Pannonia în nord şi Dalmatia în sud.
- În sec. al II-lea și al III-lea e.n. apar SARMATII în Dacia : iazigii - între Dunare și Tisa și roxolanii - în zona Moldovei. Sarmatii (lat. Sarmatae) erau un amestec de popoare scitice (indo-ariene), care își trage denumirea de la expresia grecească "Σαυρομάτιοι" : Sauromatioi, adică "ochi de șopârlă". Sarmatii au fost mentionati mai întâi de Herodot și Hipocrate, fiind pe atunci aflati încă la răsărit de Don. Pe timpul lui August ei apar pe la gurile Dunării. Sarmatii sunt descriși ca popor războinic, buni călăreti și buni arcași.
Iazygii au fost vorbitori a unui dialect al limbii iraniene. Au locuit initial la est de Volga, apoi în stepele nord-pontice. Începând cu secolul I au pătruns în număr mare în Câmpia Panonică, trecând prin trecătorile din nordul Daciei, mai precis în teritoriul cuprins între Dunăre și Tisa, iar de aici s-au infiltrat și în vestul Bihorului, apoi în vestul Banatului, în zona de câmpie. Cea mai veche atestare a prezentei iazygilor în vestul României o constituie mormântul sarmat descoperit la Vărșand, datat aproximativ în anul 100 .
Iazygii au jucat un rol important în războaiele daco-romane, ca aliati ai romanilor, iar după secolul II ca inamici ai acestora, adesea în aliantă cu dacii liberi.
Până la retragerea aureliană din anul 271, s-au limitat la teritoriile locuite de dacii liberi. După această dată au pătruns și pe teritoriul fostei Dacii romane.[3] Limita estică a prezentei iazyge în Banat este marcată de linia localitătilor Sânpetru German, Bărăteaz, Moșnita și Deta.[5]
Este probabilă legătura între iazygi și denumirea actuală a orașului Iași din România și localitatea sarmată antică de pe teritoriul Ungariei mentionată în documentele istorice sub numele de "Jassiorum municipium" sau "Municipium Iasorum"[6], locuită în jurul anului 153 d.H. de iași (Iassi) sau ași (alte denumiri ale iazygilor, respectiv ale alanilor).[7] În jurul anului 1200, alt trib de iași controlau un teritoriu situat aproximativ spre cursul superior al râurilor Prut și Nistru.
S-a constatat arheologic o puternică influentă reciprocă între populatiile sarmatilor iazygi și daco-romani. Infătișarea călăretilor iazygi înzăuati (catafractari) a rămas imortalizată pe Columna lui Traian.[3]
Alanii sunt un popor de origine sarmată, initial un popor nomad, de origine indo-europeană. Cea mai apropiată populatie înrudită: roxolanii. Descendentii alanilor, denumiti oseti, osetini sau „iron” (denumirea proprie, folosită în Osetia), trăiesc astăzi în Rusia (Federatia Rusă) în principal în Republica Autonomă Alania/Osetia (denumirea Osetia este oficială, alături de Alania), de pe versantul nordic al muntelui Caucazul Mare, între Republica Autonomă Ingușetia, regiunea Stavropol, Republica Autonomă Kabardino-Balkară și Republica Georgia (la sud.) Limba osetă (osetină) face parte din grupul nord-estic al dialectelor iranice (împreună cu avestana, bactriana,sogdiana și horezmiana;
Alanii sunt atestati în izvoarele istorice începând cu secolul I în zona de stepă dintre Don și Volga, la de nord Caucaz. Din aceste regiuni, alanii faceau repetate incursiuni de jaf în Persia și în provinciile caucaziene și danubiene ale Imperiului Roman. Istoricul roman Ammianus Marcellinus descria alanii ca fiind Aproape toti înalti și frumoși. Părul le este în general blond și ochii lor sunt înfricoșător de mândri. Tot Ammianus arată că alanii erau continuatorii triburilor nomade ale massagetilor, sarmatilor și ai scitilor, popoare iranice care ocupau de circa două milenii stepa dintre lacul Aral, Marea Caspică și Dunăre.
Alanii rămași în zona Dunării de jos, putin numeroși, s-au aliat cu cumanii și au continuat să trăiască în Bărăgan și Moldova până în preajma invaziei mongole (1241), când s-au refugiat în Ungaria, unde s-au stabilit, împreună cu cumanii, în câmpia de-a lungul Tisei. Cu timpul, s-au maghiarizat.
În secolul al IV-lea, alanii, la rândul lor, s-au împărtit în mai multe ramuri printre care iașii, stabiliti în zona Moldovei, unde au lăsat numele lor orașului Iași. Cronicarii bizantini au dat denumirea de "sarmati" și altor popoare care au locuit ulterior la nord de Marea Neagră: popoare asiatice (mongolice) sau slave, din care coboară o parte dintre ruși și ruteni.
Sarmatia, era tara locuită de sarmati, după Ptolemeu: Sarmatia europeană tinea din Germania și Dacia până la Don, iar Sarmatia asiatică, de la Don până la Volga
- CARPII erau un trib dacic care trăia în Moldova, de la Muntii Carpati (despre care se crede că au moștenit numele de la carpi) până la Nistru, cele mai multe situri arheologice găsindu-se în partea de vest a zonei .
Cuceriti de romani, în anii 101-102 și 105-106, ei făceau parte din acei așa-ziși daci liberi, extraprovinciali, fiind considerati de romani, mai ales din secolul III d.Hr., unul dintre cele mai mari pericole pentru provinciile Dunăriide Jos;de altfel se presupune că ei au recucerit o parte din teritoriile provinciei romane Dacia după retragerea Aureliană.
Ultima mentionare despre carpi este cea a istoricului grec Zosimos (la începutul secolului al VI-lea), el scriind despre înfrângerea incursiunii acestora (sub numele de carpo-daci) de către împăratul Teodosiu I în 381.
Prezenta carpilor, ca daci liberi, este constantă la est de Carpati pe toată perioada de dominatie romană în Dacia, unde au creat cultura arheologică Poienești-Zvorâștea, manifestându-se prin continuitate de locuire a teritoriului și schimburi între populatiile dacice „libere” și locuitorii Daciei romane sau cu neamurile germanice. O parte a carpilor, mai ales din părtile sudice ale Moldovei, au fost strămutati în diferite părti ale Imperiului. Diferitele sisteme de dominatie romană, în cadrul „hotarelor invizibile ale Imperiului” (Theodor Mommsen), au determinat asimilarea de către carpi a culturii net superioare romanice, ca urmare a acestui proces carpii însușindu-și limba latină, favorizând unitatea etnico-lingvistică în întreg spatiul dintre Nistru, Dunăre și Tisa. Retragerea aureliană de la nordul Dunării din 275 a favorizat această sinteză.
- GOTII au fost un popor germanic răsăritean. Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) afirma că gotii au părăsit Scandinavia, mai precis Gotland (probabil Götaland din Suedia de astăzi) s-au așezat în apropiere de gurile Vistulei (astăzi în Polonia), și, în secolele III și IV, s-au așezat în Scitia, Dacia de est și părti din Moesia și Asia Mică. În secolele al III-lea și al IV-lea, au reprezentat o mare problemă pentru Imperiul Roman, începând cu momentul retragerii lui Aurelian din Dacia. După anul 200, retragerea lui Aurelian, s-au împărtit în vizigoti (gotii de vest) și ostrogoti (gotii de est), și au fondat mai târziu state succesive puternice în Imperiul Roman, în peninsula Italică și în peninsula Iberică.[1] Ei s-au separat de triburile înrudite, gutar (gotlanderi) și poate "götar" (geati, numiti "gautigoti" și "Ostrogoti" de Iordanes), care sunt uneori incluși în termenul "goti"[3] în secolul I. Ei au migrat către sud-est de-a lungul Vistulei în secolul III ("Gothiscandza" lui Iordanes; vezi Cultura Wielbark), așezându-se în Scitia, pe care au numit-o Oium ("Tara apelor"), din secolul al III-lea (vezi Cultura Cerniakov). După relatarea legendară Hervarar Saga, capitala acestui regat era Árheimar, pe Nipru.
-
În rimăvară 101 împăratul a traversat Dunărea la Viminacium urmând traseul făcut de Tettius Iulianus. Romanii îi înving pe daci la A Doua Bătălie de la Tapae. Odată cu venirea toamnei, romanii sunt nevoiti să oprească înaintarea spre capitală dacică. Decebal își mobilizează armata , și împreună cu sarmatii și bastarnii, traversează Dunărea înghetată cu armata dacică, împreună cu roxolanii și iazigii și atacă garnizoanele romane din Moesia pentru a schimbă soarta războiului. Campania s-a soldat cu un eșec, o parte din cavalerie înecându-se la trecerea fluviului. Garnizoanele romane au rezistat, iar Traian a plecat cu armata din munti, urmându-i pe daci în Moesia, reușind să ajungă cu o parte din trupele sale pentru a sprijini garnizoanele . O prima ciocnire a avut loc în timpul noptii, cu pierderi nesemnificative de ambele părti, și fără un rezultat decisiv. Confruntarea finală s-a dat la Bătălia de la Adamclisi , cu pierderi grele de ambele părti, chiar dacă rezultatul a fost o victorie romană.
În primăvară 102, romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa. Romanii ocupă cu succes cetatea Costești, determinându-l pe Decebal să ceară încheierea păcii. Conditiile păcii încheiate au fost severe pentru daci: erau înapoiate armele, mașinile de război, prizonierii și stindardele capturate în 87, erau predati prizonierii, zidurile cetătilor erau dărâmate, de asemenea, aveau interdictia de a mai primi dezertori. Decebal a cedat teritorii din regatul sau și a fost silit să renunte la orice formă de politică externă independenta. Traian a concentrat trupe noi în Moesia și l-a însărcinat pe arhitectul Apolodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta.
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. Decebal a încălcat prevederile păcii în 102 și i-a atacat pe iazygii din câmpia Tisei, aliati ai romanilor. Senatul roman i-a declarat război lui Decebal, declarându-l dușmanul Romei. Războiul a fost reluat în 105. Decebal a fost atacat din mai multe directii, cetatea Costești fiind asediată și incendiată. Capitală sa, Sarmizegetusa Regia, a fost înconjurată și supusă unui asediu îndelungat. Primul asalt a fost respins cu pierderi grele. Romanii au construit o fortificatie paralelă cu cea a dacilor și la o mică distantă fată de această. La al doilea asalt, romanii pătrund în oraș. Dacii au incendiat orașul, iar o parte din căpetenii s-au otrăvit pentru a nu cădea prizonieri. Decebal se refugiază pentru a organiza o nouă rezistentă antiromană. Urmărit fiind de călăretii romani, Decebal a preferat să se sinucidă decât să fie capturat. Un apropiat al său, Bicilis, l-a trădat și i-a lăsat pe romani să descopere tezaurul dac estimat la 165.500 de kilograme de aur și 331 000 de kilograme de argint. Al Doilea Război Daco-Roman se încheie la Porolissum în vara 106. Regatul dac a fost desfiintat și pe cea mai mare parte a teritoriului este formată provincia romană "Dacia". Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.
- În 106 e.n. se formează Provincia romană Dacia, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul și Ardealul (fără partea sud-estică dintre Olt și Carpati). Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia inferioară, fie au rămas libere de stăpânirea romană. În buna traditie romană, această nou cucerită provincie este organizată ca provincie imperială, adică fondul funciar apartinea împăratului, care recompensa cu terenuri militarii care se distingeau în luptă, functionarii și cetătenii cu merite deosebite. Dacia va fi condusă de un Legatus augusti pro praetore ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil functia de consul. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fondată în 108-110 din ordinul guvernatorului Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus. Coloniști din toate provinciile romane au fost aduși in Dacia. De asemenea și multi daci fugiti în alte zone ale Daciei au revenit.
După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma. în Forul lui Traian, în 113, basorelieful în formă de spirală comemorând victoria romană în războiul cu dacii. Columna are o înăltime de 30 de metri și contine 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40 de tone. Initial, în vârful columnei, se află statuia lui Traian, fiind înlocuită în secolul XVI cu statuia Sfântului Petru. Basorelieful prezintă scene de lupta din războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106, precum și scenele din vietile dacilor și romanilor, din timpul pregătirii războaielor , plecarea romanilor către Dacia, din portul Ancona, armatele romane în zona cetătilor dacice, tehnicile de luptă, asaltul cetătilor dacice, luptele, victoriile obtinute și scene postbelice. Soldatii romani și daci sunt prezentati în timpul bătăliei în 124 de episoade care îmbracă în spirală triunchiul coloanei, ilustrând "Comentariile lui Traian" (De bello dacico), fiind un document istoric și constituind un act de naștere al populatiei române. Apar lucrări genistice ale arhitectului Apollodor din Damasc, iar învingătorul Traian apare de 59 de ori, la inagurarea podului peste Dunăre de la Drobeta. Dacii, fiind învinși, apar în scene apărându-și cetătile lor, în luptele cu romanii, închinarea unor nobili Tarabostes lui Traian și a solilor regelui Decebal. Către final apar scene normale cu cei învinși. După scenele cu Sarmizegetusa cucerită, urmează scenele cu sinuciderea apărătorilor sau cu cei care părăsesc cetatea pentru a rezistă în altă parte, precum și o scenă în care romanii descoperă comorile regelui dac. În final, sunt scenele cu prinderea copiilor lui Decebal, sinuciderea regelui dac și expunerea capului regelui dac în fată trupelor romane. Figura lui Decebal apare doar de 6 ori.
Traian a ridicat un alt monument triumfal, Tropaeum Traiani, la Adamclisi în anii 106-109 pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în 102. Acesta a fost reconstruit în 1977 după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine. În muzeu se găsesc părti ale monumentului original. Tropaeum Traiani reconstruit de către arheologi este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară se află un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică o structura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înfătișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care contin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înăltimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și are circa 40 metri. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfătișează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înăltimea de 1,48-1,49 m. Din cele 54 de metope initiale, se mai păstrează doar 48. Deasupra metopelor se află o friza cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat 23, sculptate în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular. Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereti erau înscrise numele a 3800 de soldati romani căzuti în lupta de la Adamclisi, și de asemenea, un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care a fost înmormântat comandantul care a obtinut victoria cu pretul vietii sale. Apar scene cu călăreti catafracti de origine sarmată și bastarnă ce au participat la lupte alături de Decebal. Romanii au folosit doar piesele de artilerie pentru a rări rândurile catafractilor îmbrăcati cu armuri din nenumărate plăcute metalice, prinse pe bucăti de piele tăbăcită, ceea ce le asigura un nivel de protectie nemaiîntâlnit.
Dacii au suferit pierderi semnificative în urma războaielor. Eutropius a sustinut că Dacia a fost secătuită de bărbati. În realitate, majoritatea populatiei dacice continuă să trăiască sub stăpânire romană. Este cunoscută existenta unor unităti militare auxiliare formate din daci după domnia lui Traian, unele fiind recrutate în secolul III. Chiar au fost daci ce au ocupat functii în armata și în administratie, ca Regalianus, un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Gallienus.
În inscriptiile latine din provincie apar nume traco-getice, apartinând autohtonilor, însă în număr mic: 2% din umele proprii atestate epigrafic, asta pentru că populatia dacică ce locuia în zona rurală nu era foarte alfabetizată. Dacii din elită aristocratică au primit cetătenie romană și au primit nume romane. Cei ce locuiau în mediul urban nu își afirmau originea datorită intereselor practice. [18]
Nume de orașe din provincia Dacia și-au păstrat denumirile dinainte de cucerirea romană (Tibiscum, Drobeta, Potaissa, Napoca), preluate de la autohtoni de către coloniști. De asemenea, sunt mentinute numele râurilor ca Mariș (Mureș), Samus (Someș), Alutus (Olt) și Tibiscum (Timiș). Hadrian a adăugat epitetul dacic de Sarmizegetusa capitalei provinciei ce se numea în timpul lui Traian "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacică". S-au descoperit numeroase urme de cultură materială dacică de datează din sec. II-III, în Transilvania, fiind vase și fragmente de vase dacice autohtone amestecate cu obiecte romane. Au fost descoperite așezări dacice ca Lechinta de Mureș, Casolt, Obreja, Noslac, Calbor, Soporu de Câmpie. [19]Numeroși coloniști proveniti din Dalmatia, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia, Asia Mică, Siria, Hispania, Gallia s-au stabilit în Dacia, în speranta unei vieti mai ușoare sau a unui câștig mai bun. Colonizarea a fost organizată de statul roman. Colonizarea a făcut ca populatia să sufere o puternică influentă romană, preluând tehnică și cultură spirituală romană, limba latină în administratie is justitie, negustorii, proprietarii de moșii, coloniștii și soldatii care primeau loturi de pământ, înrudindu-se cu autohtonii, întemeindu-și gospodării și familii.
În timpul stăpânirii romane trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpatii și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu. Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, judetul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, judetul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, judetul Cluj) și Potaissa (azi Turda, judetul Cluj).
Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, omnia lui Hadrian începe în conditii vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune fată de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn.
După ce o revoltă autohtonă sprijinită de dacii liberi și sarmati a fost suprimată, împăratul Hadrian a abandonat sudul Moldovei și o parte din Muntenia pentru a se ocupat de reorganizarea provinciei. Un pasaj din Eutropius vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la care a renuntat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea multi cetăteni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intentie a existat sau nu, este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști” . Din celelalte teritorii ce apartineau provinciei Moesia Inferioară împreună cu vestul Olteniei, a format provincia Dacia Inferioară, pe când provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară. În Dacia Superioară, guvernatorul senatorial era de rang pretorian căci trupele ce stationau erau mai putine numeric decât înainte. Legatul imperial era comandantul legiunii XIII Germina la Apulum, fiind ajutat de un procurator cu atributii financiare care rezidă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia. În Dacia Inferioară stationau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședinta la Drobeta.
Dacii "liberi" erau geti din Muntenia, carpi în Moldova, costoboci din Carpatii Nordici si dacii "mari" din nord-vest ce nu se aflau sub stăpânire romană și nu intrau în componenta provinciei romane Dacia. Dar s-au aflat în diferite sisteme de dependenta fata de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce întretineau relatii dinamice cu Dacia romana și imperiul, precum și cu celelalte populatii vecine ca sarmati, goti și vandali, asimilând elemente de cultura romana provinciala. O mare parte trăiau dincolo de limesul nordic, răsăritean și vestic al provinciei romane: geto-dacii și tracii liberi septentrionali ca biefii, arsietai, carpii si costobocii.
Dacii erau cunoscuti pentru actiunile lor războinice. Dacii din vest sunt atestati în zona Crisanei, Maramures, pana în Slovacia.
Cultura materiala a populatiei dace din Muntenia este cunoscuta sub denumirea de Chilia-Militari, dezvoltându-se pe baza aspectului târziu al Laten-ului dacic, sub influenta romana și sarmatica. Operatiunile de evacuare intreprinse de Aelius Catus si Plautius Silvanus Aelianus au afectat zona de câmpie, iar populatia dacică a coborât din zona subcarpatica și de dealuri, umplând golul demografic. S-au descoperit 120 de așezări de tip Chilia-Militari, situate în zone de dealuri și de câmpie, în apropierea surselor de apa. Nu s-au găsit așezări fortificate. Cimitirele erau plane, iar ca rit funerar se practica incineratia. Ocupatiile principale erau agricultura, creșterea animalelor, meșteșuguri precum confectionarea ceramicii, prelucrarea lemnului, metalurgia fierului. Au fost găsite obiecte din metal și ceramică de uz curent de import, monede romane. Așezarea de la Chilia și celelalte apartineau culturii situate intre Olt și limesul transalutanus, ce apartinuse provinciei Dacia Malvensis după secolul III. Dacii din vestul Munteniei erau incluși printre locuitorii autohtoni ai Daciei Romane, locuind în teritoriul militar al castrelor și fiind obligati sa plătească dijma și sa presteze corvezi pentru garnizoanele romane de pe limes.
După anexarea regatului dacic, așezările fortificate de la vest și nord de provincia romana sunt abandonate și dacii "liberi" se stabilesc în zona colinara și de câmpie. Dacii de vest erau strâmtorati de sarmati, de vandali și de romani. Sunt mentionati în discursul rostit de retorul Aelius Aruistides, Polyaion și în lucrurile Oracula Sibyllina si Historia Augusta. Eusebiu din Cezareea amintește triburile dacice aflate în conflict cu Marcus Aurelius la granita dunăreana. Dacii liberi din vest și-au păstrat organizarea politica și militară proprie, conform unei inscriptii de la Roma care o mentionează pe Zia, fiica unui tarabostes dac, Tiatus. In Historia Augusta scrie ca în timpul lui Commodus, triburile de mauri și de daci au fost învinse, iar Dio Cassius scrie ca Sabinanus a adus sub ascultare 12 000 de daci din vecinătate, fiind alungati din tara lor de bastina, făgăduindu-le ca le va oferi pământ în Dacia.
Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q. Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă exceptională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărtire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
Imperiul Roman sub Hadrian (117-38), conform Germania lui Tacitus (scrisă ca. 100 d.Hr.) și Geographia lui Ptolemeu (ca. 130 d.Hr.), figurând locatia poporului Gothones, group est-germanic, atunci trăind pe malul estic al râului Visula Vistula), Polonia de azi
Cu toate că renuntase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la conceptia politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că initial au fost create Dacia Inferior din teritorii care apartineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mentiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existenta Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai mentionat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privinta reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unităti auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mentiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M. Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Initial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am mentionat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granite a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesitătii întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”. În 124, are loc o a două reorganizare, împăratul desprinzând din Dacia Superioară regiunea nordică de cursul superior al Mureșului și de valea Arieșului, formând Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca, guvernată de un procurator.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum mentionează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Împăratul Antonius Pius (138 – 161) a dus războaie cu dacii liberi de la hotarele nordice și estice în 143 și 157-158. Cea mai lungă și puternică răscoală a fost între 166 – 175, amenintând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica. Costobocii au luptat împotriva romanilor în primul război Marcomanic în 166-172, alături de biessoi si sabokai. Historia Augusta mentionează o mare coalitie antiromana a populatiilor barbarice de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzând sarmatii, marcomanii, getii și dacii. În 170-171, costobocii aliati cu bastarnii și sarmatii, au traversat Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând pana în Grecia. 18 000 de daci "liberi" au fost primit în Dacia Romana, întemeiând orașele Piroboridava și Tamasidava.[16]
Sub Marcus Aurelius, Dacia este din nou reorganizată, determinat de războaiele cu marcomanii, în două rânduri:
· 168 e.n.: desfiintează Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, denumind-o Dacia Apulensis
· 169 e.n.: desprinde Banatul de vest din Dacia Apulensis și îl transformă în Dacia Malvensis cu capitala la Malva.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărtind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
Toate cel trei provincii erau guvernate de un guvernator ce purta denumirea de "legatus augusti pro praetore Daciarum trium". Dacia Malvensis era condusă de un procurator presidial, iar Dacia Porolissensis era condusă de un guvernator fiscal. Guvernatorul din Dacia Apulensis îl înlocuia la nevoie pe guvernatorul suprem. Reședinta se afla la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. [12] Sub împăratul Commodus, populatia autohtonă s-a răsculat conform Historia Augusta. Succesorul său, Septimius Severus a acordat câtorva așezări rangul de oraș, refăcând drumurile și ridicând fortificatii pentru a apară Oltenia și teritoriul roman din stânga Oltului, construind un val de pământ "limes Transalutanus" și un șant, precum și o serie de castre și fortificatii.
Dio Cassius amintește ca Dacia a fost amenintată cu invazia în timpul lui Caracalla si Macrinus, provincia fiind pustiita, precum și în timpul lui Maximus Tracul ce a purtat războaie cu dacii. Decius, Gallienus și Aurelian au primit titlul de "dacicus" în anumite inscriptii. În Historia Augusta scrie ca în cursul reprimării răscoalei monetarilor, împăratul a pierdut 7000 de soldati, printre care și daci proveniti din cei supuși împăratului în timpul luptelor și înrolati în armata romana. Apar daci sculptati pe arcul de triumf de la Thessalonic al împăratului Galerius. [15]
Caracalla a dus războaie împotriva carpilor și a fortificat granitele nord-vestice ale provinciei. Sub Severus Alexandrus, a fost înfiintat conciliul reprezentativ al Daciei-"concilium Daciarum trium", din care făceau parte delegati ai orașelor și ai districtelor rurale. Conciliul își desfășura ședintele la metropola Sarmizegetusa, fiind prezidat de marele preot al cultului imperial "coronatus Daciarum trium", discutând problemele și nevoile provinciei și formulând plângeri împotriva dregătorilor abuzivi, aducând elogii guvernatorului în functie și exprimându-și loialitatea fată de împărat. [13] Succesorii săi, printre care Maximian Tracus sau Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi, sprijiniti de goti. Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius, a dus războaie cu carpii și gotii și a reorganizat provincia, sprijinind orașele din Dacia după expeditiile de jaf ale gotilor conform inscriptiei descoperite la Apulum, prin care colonia îi multumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor.[14]
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetăteni romani, alături de toti ceilalti cetăteni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, stationate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.
Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici sustinând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea mentinerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunte la acest gând a fost siguranta coloniștilor romani din acea regiune.
- În secolul III, gotii s-au împărtit în cel putin 2 grupuri, tervingii și greuthungii. Tervingii au fost la originea uneia din primele mari invazii "barbare" a Imperiului Roman în 263. Un an mai târziu, au suferit o înfrângere zdrobitoare la Bătălia de la Naissus (Iugoslavia) și au fost împinși peste Dunăre până în 271. Acest grup s-a așezat la nord de râu și s-au stabilit ca triburi independente pe o parte a teritoriilor fostei Dacii. Ostrogotii conduși de regele lor Ermanric (Hermanric), i-a supus pe slavii și finii vecini și formau un imperiu puternic ce cuprindea aproape toată Rusia meridională. Invazia hunilor din 375 d.Ch. îi găsește pe goti divizati religios și politic. Astfel că ostrogotii cad sub lovitura hunilor și devin supuși acestora. Vizigotii se retrag peste Dunăre, unde primesc pământ în Moesia și Tracia, pe când Dacia părăsită de ei cade în mâinile noilor năvălitori. În Peninsula Balcanică, dar și în Dacia, vizigotii au fost conduși de regele Athanaric. Vizigotii au apărut pentru prima dată în istorie ca un popor distinct, în anul 235 d.Hr., atunci când au invadat și au devastat Dacia. După anul 268, ei au atacat în continuare Imperiul Roman și au încearcat să se stabilească înPeninsula Balcanică. Aceasta invazie viza, de asemenea, provinciile romane Pannonia și Iliria și ameninta chiar șiItalia. Cu toate acestea, vizigotii au fost învinși în bătălia de la Naissus (septembrie 269).[2]
În următorii trei ani, ei au fost alungati înapoi peste Dunăre, în urma unei serii de campanii militare conduse de către împăratul Claudius al II-lea Gothicus (comandantul cavaleriei fiind viitorul împărat Aurelian). Ei au rămas însă pe teritorul Daciei, evacuată de către Aurelian în 271, cel care a creat o nouă provincie la sud de Dunăre cu numele Dacia Ripensis.[3]
Pătrunderea hunilor în Europa
În urma invaziei hunilor, vizigotii, care se găseau pe teritoriul de astăzi al României, au trecut Dunărea în Imperiul Roman de Răsărit. După ce au jefuit timp de mai multe decenii provinciile balcanice, au ajuns sub conducerea lui Alaric I (născut pe o insula din delta Dunarii) in nordul Italiei, unde au jefuit, în 410, Roma. Romanii au fost obligati să încheie pace. Atacurile vizigote vor contribui la criza și căderea Imperiului Roman. După destrămarea Imperiului Roman de Apus în 476, vizigotii au jucat un rol important în situatia europeană pentru alte două secole și jumătate. În a doua jumătate a secolului al V-lea posesiunile vizigotilor cuprindeau Galia meridională (Aquitania și Proventa) și partea nordică a Peninsulei Iberice, cu capitala la Tolosa. Pe teritoriul României, mai exact la Pietroasele, Buzău, a fost descoperit în anul 1837 Tezaurul de la Pietroasele, atribuit regelui vizigot Athanaric[6]. O mare parte din piesele componente s-au pierdut. În prezent este expus la Muzeul National de Istorie a României[7]. hu
- Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmatii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251. Gotii și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă.
După înfrângerea costobocilor de către Marcus Aurelius, carpii s-au manifestat și au pătruns în Dobrogea în 238. Împăratul Maxim Tracul l-a trimis pe Iullius Menophilus cu armata sa-i tina în frâu și în 241 încheie pace, convenind sa le plătească bani gotilor. Carpii, ce au luptat alături de goti, au cerut și ei bani. Menophilus a refuzat, și după retragerea armatei romane din Dobrogea, carpii ataca tinutul dintre Dunăre si Marea Neagra în 242. Împăratul Gordian III se întoarce din Persia și ii confrunta pe navalitori. In 245, carpii ataca din nou și Filip Arabul ii infrunta, preluand titulatura de "Carpicus". Abandoneaza Muntenia si retrage granita provinciei la Olt. Carpii îi sprijina pe goti ce sunt respinși de Decius, ce pierde lupta de la Abrritus si este ucis. În timpul lui Gallus, gotii, boranii, urugunzii si carpii jefuiesc tinutul în 253. După înfrângerea de la Naissus a gotilor în 268, carpii organizează o incursiune și sunt învinși în Dobrogea de Aurelian. Au mai fost respinși de Galerius după ce au fost sprijinit de sarmati și bastarni să atace frontiera dunăreana. Unii carpi au fost transferati în imperiu, altii au continuat sa traiască în teritoriul de baștina, alături de goti și huni. Galerius i-a răsândit pe captivi printre posturile de paza de pe frontierele romane. Un istoric grec, Zosimos, îi mentionează pentru ultima oara în 381 sub numele de carpo-daci, fiind învinși de Theodosiu.
In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Gotilor și a Carpilor, cu exceptia unor fortificatii între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situatiei în provincia Dacia, doar o declaratie a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscriptiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administratiei romane in provincia Dacia.
Confruntat cu situatia gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goti, Carpi și alti Barbari, Aurelian (270-275) a retras administratia și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetătenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, (Dacia din mijloc) cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei) atestate de o inscriptie datând din anul 283.
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
Dacia Aureliană a fost formată din "partea de răsărit a Moesiei superioare" și din "partea de apus a Moesiei inferioare" și tinea (de la vest) "cam din dreptul Orșovei" până la "vărsarea râului Oescus (azi Iskăr în Bulgaria)" în Dunăre, asta în nord, respectiv în sud "atingea cursurile râurilor Axius (azi Vardar) și Strymon (azi Struma)", incluzând aici și orașele Scupi (azi Skopje) și Pautalia (azi Kiustendil).[1]
- În jurul anului 282 e.n. împăratul Probus i-a învins pe bastarni și a strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima mentionare a bastarnilor în izvoarele istorice.
- . În 297 e.n. O nouă reformă administrativă a împăratului Diocletian (cu provincii, prefecturi, dioceze), a marcat din nou teritoriul. S-a creat provincia Praevalitana în sudul Dalmatiei, apoi Epirus Nova (Dyrrachium - capitală) şi Epirus Vetus (cu centrul la Nikopolis). Alte două părti au intrat în dioceza Macedoniei. Diocezele Pannonia, Noricum, Moesia Superior şi Macedonia cu o parte a Greciei au fost devenit componente ale prefecturii Illyricum. Analiza materialului arheologic sugerează că romanizarea în cazul Iliriei a fost neuniformă. Centrele urbane au fost aproape în totalitate romanizate, iar ilirii au fost subiectii unul puternic proces de aculturatie. O astfel de populatie supusă romanizării a ajuns şi în Dacia romană, în unităti militare (ala Illyricorum, coh. III Delmatarum) sau în comunităti civile (Pirustae, Baridustae), dintre care sunt mai cunoscute cele de mineri în Muntii Apuseni. Cei din urmă au fost identificate în număr mare pe tăblite cerate şi inscriptii locale, prin cu nume iliric tipice: Andarus, Andes, Dato, Dasius, Epicadus, Plares, Scenobarus. Acesti colonişti au practicat incineratia în gropi simple, uneori cu peretii arşi. Unele morminte au ring de piatră sau incintă de piatră de formă rectangulară. Necropole atribuite unor iliri se află la Ruda-Brad, Alburnus Maior, Ighiu, Cinciş, Apulum, Sighişoara, Romula. Provenind din teritorii în care au exersat mineritul şi prelucrarea metalelor, ilirii erau cunoscuti ca iscusiti în aceste ocupatii.
- Sec.III și începutul sec.IV e.n. Continuitatea locuirii getilor pe teritoriul de azi al Slovaciei, alături de alte semintii precum celtii, poate fi urmărită, în stadiul actual al cercetării, și după moartea lui Burebista, până spre sf. sec.III și începutul sec.IV e.n.
- Inceputul sec.IV e.n. După împărtirea Imperiului Roman sub Constantin cel Mare, diocesa Traciei, partea europeană a prefecturii orientului, cuprindea fostele provincii romane, Tracia (la răsărit de muntii Haemus) și Moesia Inferioară (la est de râul Vid). Sub acest înteles, numele "Tracia" s-a mentinut până la așezarea bulgarilor în Moesia (anul 679), restrângându-se apoi numai la partea rămasă Imperiului Bizantin. Numele de "Tracia" s-a păstrat și după cucerirea turcească, pe lângă numele de "Rumili" sau "Rumelia". După separarea "Rumeliei Orientale" ca provincie autonomă (1878), numele "Tracia" a rămas părtii meridionale. În prezent, pe fostul teritoriu al Traciei se află: Bulgaria, părti din Serbia (până la râul Morava), Grecia (până la râul Mesta) și partea europeană a Turciei.
- Sec.IV -După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigotilor. În secolul IV, aceștia au fost alungati spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin initiază constructia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele mentionări în documente a termenului "dac" apartine istoricului grec Zosimos, care în secolul V mentionează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin. După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius (c. 260 – Aprilie sau Mai 311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce a avut functia de împărat, tratând cetătenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriti, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosulTraian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.
- Începând cu 370, hunii au început să pună presiune pe regatul ostrogot, și, ca urmare, regele terving, Fritigern a cerut împăratului roman Valens, în 376, permisiunea de a se așeza pe malul sudic al Dunării. Valens le-a permis să traverseze fluviul, probabil pe la fortăreata Durostorum , dar, ca urmare a unei foamete, a izbucnit un război ce s-a terminat cu moartea împăratului în Bătălia de la Adrianopol.
În jurul anului 370, sub hanul Balamir (Balamber) încetează invaziile asiatice, trec Volga, distrug formatiunea statală a alanilor și se stabilesc temporar pe teritoriile de la Volga Inferioară. În 375, hunii distrug formatiunea statală a regelui ostrogot Ermanaric, iar în anii 376-377 înfrâng și oștile regelui vizigot Athanaric.
Timp de câteva decenii incursiunile de pradă ale hunilor s-au limitat la zonele învecinate, potrivit unor consemnări din 395: în Caucaz și la Dunărea de Jos. Însă și-au extins, treptat, sfera de invazie spre vest, dincolo de Muntii Carpati, până în Câmpia Panoniei.
Câtiva ani mai târziu, în anul 400 hunii conduși de Uldin reapar la Dunărea de Jos, traversează fluviul și se implică de partea romanilor în luptele cu gotii lui Gainas, stabiliti în anul 376, cu asentimentul împăratului Valens (364-378), în Peninsula Balcanică. Hunii sunt din nou evocati în anul 402, pe Oder și Vistula, unde atacă tribul germanic al burgunzilor. În anul 407 trec prin foc și sabie regiuni din Galia.
Concomitent cu începutul guvernării lui Theodossius cel Mare (408-450), Imperiul Roman de Est devine tinta favorită a atacurilor hunice. O primă invazie se produce în anul 408 la Dunărea de Jos, cu care ocazie este atacată și ocupată fortificatia Castra Martis. În schimbul unui tribut în bani, cerut de huni, Theodossius încheie în anul 412 pacea cu hanul Karaton. Un nou atac hunic are loc în 424, când sunt pustiite tinuturi importante din Tracia.
În anul 424, în timpul hanului Rua (Ruga, Rugila), centrul de putere al hunilor s-a mutat în Pannonia, în apropierea Dunării dupa mai multe lupte purtate cu triburile bastinase de daci iazigi si anarti . Dominatia asupra Pannoniei a fost recunoscută hunilor printr-un tratat încheiat cu Flavius Aetius probabil în anul 434. Atacurile hunilor împotriva Imperiului Roman răsăritean sunt oprite temporar prin încheierea păcii între părti, în anul 435 pe malul nordic al Dunării, la Castra Constantia. Ecoul marii înfrângeri provocată de huni burgunzilor în anul 437 s-a perpetuat posteritătii în celebrul Cântec al Nibelungilor. Începând din 441 și, mai ales, după 445-446, conducerea hanatului hunilor a fost preluată treptat de Attila în detrimentul fratelui său, hanul Bleda (Buda).
- În jurul anului 463 După o înfrângerea suferită în lupta contra dinastiei nord-chineze Wei, avarii vor fi mentionati în jurul anului 463 ca făcându-și aparitia în zona Mării Negre. O parte a populatiei avare se chema, potrivit izvoarelor, varchunni (din var și 'chunni), fiind o populatie ogură, adică protobulgară. Recent, tot mai multi istorici inclină să accepte ipoteza că avarii au fost o populatie altaică de tip turcic. Popoarele turco-altaice erau denumite turanice –
- În 557, avarii, învinși în Asia Centrală de alte triburi turce, intră în Europa, ajungând la granitele Imperiului Bizantin, unde în anul 560 îi înving lângă Marea Neagră pe huno-bulgari, fiind împinși mai departe de triburile „turcilor albaștri” („kök” sau „gök türkler”). În 562, sub conducerea kaganului (hanului) Bayan[1], avarii ajung la Dunăre și cer de la bizantini subventii, cerere însă refuzată de împăratul Iustin II (565-578). În 567, împreună cu longobarzii, avarii zdrobesc regatul gepizilor, situat în Bazinul Panonic și în partea vestică a teritoriului Transilvaniei. Teritoriul transilvan devine pentru avarii crescători de animale o regiune preferată în timpul verii. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, avarii ocupau Câmpia Panonică, reducând populatia conlocuitoare slavă la o stare de servitute și la plata unui tribut. La est, avarii au înfrânt triburile slave ale antilor dintre Bug și Nistru.
Aparitia în fortă a avarilor în nordul Mării Negre a oprit atacurile antilor, sclavinilor și bulgarilor asupra provinciilor Bizantului. În urma a trei campanii din 568, 570 și 573, avarii, care își constituiseră centrul politic în Pannonia în locul gepizilor și după migrarea longobarzilor spre Italia, încheie pace cu bizantinii, adică cu Imperiul Roman de Răsărit. În anul 579, subTiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au năvălit în Iliria, au jefuit timp de patru ani Imperiul și s-au așezat pretutindeni. Împăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusă de Dauritas și o înving, probabil, în Oltenia. În 582, avarii cuceresc Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica), unde marele han Baian își va muta reședinta, opunând o rezistentă puternică Imperiului Bizantin. Pretinzând tribut dela franci, dominatia avară este limitată de împăratul bizantin Mauriciu (Maurikios).
În anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia până la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung până la Salonic. La rândul lor, avarii atacă Moesia și ajung până la Tomis. Împăratul Flavius Phocas (547-610) încheie o pace cu ei în 604, acceptând să le plătească tribut. În 610-611, avarii, împreună cu longobarzii, atacă puternic Imperiul Bizantin ocupând toată Peninsula Balcanică. Împreună cu slavii din zona ocupată, aceștia asediază Salonicul, iar ulterior, împreună cu perșii, asediază Constantinopolul (626).
- Slavii au fost un popor de origine indo-europeană, care a migrat dinspre răsărit (din zona cuprinsă între râul Nipru, Muntii Carpati din Ucraina, râul Oder și Marea Baltică) și a ocupat, în mileniul I, întinse teritorii din estul și centrul Europei. Ei căutau pământuri mai bune pentru agricultură și pășunat. Deoarece triburile slave s-au stabilit pe zone întinse și datorită amestecului cu alte populatii, între ele au apărut diferentieri de limbă. Astfel, slavii de răsărit sunt rușii, ucrainenii și belarușii de astăzi. Slavii de apus sunt cehii, slovacii și polonezii. Iar slavii de sud, cei care au migrat la sudul Dunării, sunt strămoșii bulgarilor, sârbilor, croatilor, macedoneniilor, slovenilor, bosniacilor și muntenegrenilor.
Slavii răsăriteni sau ruşii erau organizati în triburi conduse de cnezi. Trăiau în sate şi târguri de-a lungul râului Nipru. Datorită drumului comercial care pornea de la Marea Baltică şi cobora pe Nipru până la Marea Neagră şi Constantinopol, negotul s-a dezvoltat de timpuriu. Acest drum comercial al slavilor de est s-a numit:drumul de la varegi la greci, fiindcă era folosit şi de normanzii numiti şi varegi. În anul 862, trei frati normanzi au traversat Marea Baltică şi au întemeiat primele state ruseşti. Unul dintre ei, Rurik (862 - 879), s-a stabilit la Novgorod. Alti doi şefi varegi, Askold şi Dir, s-au stabilit la Kiev. În anul 880, fratele lui Rurik, Cneazul Oleg (879 - 912), i-a omorât pe cei doi principi, Askold şi Dir, şi a creat un stat slav cu capitala la Kiev. Varegii, putini la număr, au fost repede asimilati de masa slavă. În următorii 35 de ani, Oleg și războinicii săi au subjugat diversele triburi slave și finice. În 907, Oleg a condus un atac împotriva Constantinopolului, iar în 911 a semnat un tratat comercial cu Imperiul Bizantin pe picior de egalitate. Noul stat kievean a prosperat pentru că avea controlul asupra drumului comercial care lega Marea Baltică de Marea Neagră și Orient și pentru că avea mari rezerve de blănuri, ceară de albine și miere pentru export.
Dată fiind pozitia pro-scandinavă a cronicii ”Povestea anilor care au fost„, unii istorici ai slavilor au pus în discutie rolul varegilor în înfiintarea Rusiei Kievene. Până la domnia lui Sviatoslav (aproximativ 945-972), printii kieveni au adoptat religia și numele slavilor, dar drujina (gărzile de corp) erau în continuare formată din scandinavi. Cuceririle militare ale lui Sviatoslav au fost uimitoare: el a dat lovituri mortale celor mai puternici doi vecini ai săi, Hazaria și Imperiul Bulgar, care au dispărut la scurtă vreme după atacurile sale
Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici[1] până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic [1], Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei natiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a lui Iaroslav I cel Întelept (1019-1054) constituie Epoca de Aur a Kievului, când slavii au fost creștinati și au primit primul cod de legi al slavilor de răsărit, Russkaia Pravda.
- Slavii se răscoală în 623-624 sub conducerea negustorului franc Samo, scuturând jugul avar, și astfel începe declinul imperiului avar. Aceste atacuri contra avarilor sunt continuate de bulgari, croati, celelalte popoare slave din Peninsula Balcanică.
- În nord-est, slavii au colonizat teritoriile care aveau să devină mai târziu Principatul Moscovei prin cucerirea și asimilarea triburilor fino-ugrice care erau deja așezate în zonă. Orașul Rostov era cel mai vechi centru urban din nord-est, dar el a fost, mai întâi, sub sezeranitatea Suzdalului și mai apoi a Vladimirului, care avea să devină capitala principatului Vladimir-Suzdal. Datorită tot mai deselor incursiuni ale nomazilor turcici din "Stepele Sălbatice" în regiunea Kievului, s-a înregistrat o importantă migratie spre nord a slavilor. Cum regiunile sudice erau depopulate prin plecarea boierilor, meșteșugarilor și oamenilor de rând, principatul Vladimir-Suzdal a devenit o putere dominantă în cadrul Rusiei Kievene.
Vechii bulgari, cunoscuti și ca Proto-bulgari[1], au fost niște triburi războinice semi-nomadice de origine turcică, care s-au stabilit în stepa Ponto-Caspică și în regiunea râului Volga în secolul VII d. Hr. Dezvoltându-se precum un popor nomad ecvestru în regiunea dintre Volga și Urali, rădăcinile lor pot fi urmărite, conform unor cercetători, în Asia Centrală. În timpul migratiilor bulgarilor spre vest de-a lungul stepei euroasiatice, ei au intrat în contact cu alte grupuri etnice și influente culturale, precum hunii, popoare iraniene și indo-europenii. Protobulgarii, un popor turanic, care detineau și elemente de origine scito-sarmată, au format Hanatul Turc Apusean. Între 630 și 635, hanul Kubrat a reușit să unească principalele triburi bulgare, creând o confederatie puternică, denumită Bulgaria Mare, cunoscută și ca Vechea Bulgarie Mare sau Onoguria. Sub presiunea hazarilor, Vechea Bulgarie s-a împărtit în 668. Hanul Asparuh a plecat atunci pentru a găsi un loc sigur, împreună cu un număr de protobulgari cuprins între 30 000 și 50 000. În 680, în urma bătăliei de la Ongal, în 680, armatele de protobulgari și slavi s-au îndreptat spre sudul Muntilor Balcani, înfrângându-i din nou pe bizantini și fortându-i să accepte un tratat de pace umilitor care recunoștea înfiintarea noului stat în interiorul granitelor imperiului și instituia și plata unui tribut anual către acest stat. Asparuh a fondat Primul Imperiu Bulgar, la sud de Dunăre, pe pământ bizantin. Imperiul Bizantin a recunoscut statul bulgar în 681. În același timp, războiul cu hazarii a continuat la est, hanul Asparuh pierind în luptă în anul 700. Protobulgarii au pierdut regiunile de la est de râul Nistru, dar au reușit să păstreze tărâmurile din vest. Protobulgarii și slavii au semnat un tratat în urma căruia hanul devenea șeful statului și se obliga să apere tara de bizantini, în timp ce slavii păstrau o mare autonomie și se angajau să apere granita nordică de-a lungul Carpatilor Orientali și Meridionali împotriva incursiunilor distrugătoare ale avarilor.
- După cca. 670 pe teritoriile stăpânite de avari se stabilesc în masă mare membrii uni popor migrator, cu caracter turc, venit dinspre est, și având o ornamentatie aparte. Noii veniti s-au integrat în societatea avară fără conflicte. Unii cercetători istorici, ca de exemplu arheologul maghiar Gyula László presupun că aceștia ar fi fost secuii (vezi "teoria dublei cuceriri", "kettős honfoglalás").
- 681 - Taratul Bulgar (sau Imperiul Bulgar) (în limba bulgară modernă: Първo Българско царство, Părvo bălgarsko tsarstvo) a fost un stat medieval fondat de vechii bulgari în Balcanii de nord-est în jurul anului 681. La apogeul puterii sale se întindea până la Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (azi în Ucraina) până la Marea Adriatică.
Denumirea de tarat urma să fie statornicită mai târziu, când după creștinarea bulgarilor în 864, liderul Boris își va spune tar, cuvânt derivat de la latinescul caesar. Probabil că protobulgarii au fost în mare inferioritate numerică fată de populatia slavă în sânul căreia s-au așezat. Între secolele al VII-lea și al X-lea, protobulgarii au fost treptat absorbiti de către slavi, adoptând și ei o limbă slavă de sud și convertindu-se la creștinismul de rit bizantin, în timpul lui Boris I, în 864. Bulgarii de astăzi sunt considerati a fi urmași ai slavilor de sud. Totuși, slavii erau doar unul dintre popoarele care se aflau în aria ocupată de protobulgari, întrucât slavii înșiși erau un popor care abia ajunsese acolo, cu un secol înainte de sosirea protobulgarilor. Mai multe populatii au fost până la urmă contopite, printre care se numără, traco-romani și traco-bizantini. Noul popor format s-a numit bulgar și a considerat Bulgaria drept statul său. Bulgarii de astăzi nu se dezic de vechiul stat dinaintea slavilor și nici de vechii locuitori, tracii, dar în același timp își asumă o identitate slavă.
Succesorul lui Asparuh, hanul Tervel, l-a ajutat pe împăratul bizantin destituit Iustinian al II-lea să-și recapete tronul, în 705. În schimb, a primit regiunea Zagore din Tracia de Nord, aceasta fiind prima expansiune a tării la sud de Balcani. Când Iustinian a încercat să ia înapoi această regiune, trei ani mai târziu, armata lui a fost învinsă în bătălia de la Anchilaus. În 716, hanul Tervel a semnat un acord important cu Bizantul, așa încât în timpul asediului Constantinopolului din 717-718, a trimis 50 000 de ostași pentru a-i ajuta pe bizantini, omorând în jur de 30 000 de arabi și fiind numit de contemporanii lui salvatorul Europei.
Hanul Sevar, ultimul membru al clanului Dulo, a murit în 753. Acest eveniment a aruncat hanatul într-o criză politică de durată, în timpul căreia tânăra tară a fost în pericol de a fi distrusă. În cincisprezece ani, toti cei șapte hani care au stăpânit au fost asasinati. Au existat două mari factiuni: nobilii care doreau un război precaut împotriva Imperiului Bizantin, și cei care doreau încheierea pașnică a conflictului. Împăratul bizantin Constantin al V-lea (745-775) s-a folosit acest conflict intern pentru a distruge Bulgaria, lansând nouă mai campanii militare în acest scop. În 763, l-a învins pe hanul bulgar Telets, la Anchilaus, însă nu a mai putut avansa spre nord. În 775, hanul Telerig l-a păcălit pe Constantin, făcându-l să dezvăluie cine erau spionii bizantini de la Curtea Bulgară, după care i-a executat pe aceștia în capitala Pliska. Sub succesorul lui, hanul Kardam, războiul a căpătat o turnură favorabilă odată cu victoria în bătălia de la Marcelae din 792. Bizantinii au fost suferit atunci o înfrângere năprasnică, fiind obligati să plătească tribut hanilor. În urma acestei victorii, criza a luat sfârșit, iar Bulgaria a pășit în următorul secol stabilă, mai puternică și întărită.
- 692 - Cumanii se amestecă cu pecenegii ( popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale (neam turanic= turco-altaic, ca și cumanii) între Irtîşul Negru şi Sîrdaria, din teritoriul Deşt-i-Kîpceak (numele turco-persan pentru Cumania).
- Sec. VII e.n. , teritoriul pe care au trăit ilirii a suferit de pe urma migratiilor (goti, huni), imperiul se dezintegrează, populatia fiind în mare parte slavizată. Unii dintre cei care s-au retras în zonele inaccesibile, muntoase, romanizati, au fost cunoscuti ca morlaci. Albanezii îşi revendică astăzi descendenta directă din iliri(însă contrazisă de o parte din istorici). Cultura materială a ilirilor este relativ bine cunoscută şi se remarcă prin înflorire şi originalitate îndeosebi în Hallstatt. Provine mai ales în necropole, pentru că aşezările sunt mai putin cercetate. Se cunoaşte totuşi că multe aşezări erau întărite, cele din Dalmatia cu ziduri de piatră. Inventarul necropolelor cercetate denotă mare grijă pentru viata de apoi şi pentru ceremonii funerare. O parte a lor au fost de înhumatie, mai ales tumulare, familiale sau gentilice, unele de câteva zeci sau câteva sute. Inventarul funerar găsit contine arme de fier şi multe podoabe de bronz. Cu o paletă foarte variată la iliri, acestea au fost elemente de cultură materială difuzate şi în zonele învecinate; numeroase tipuri de fibule, brătări, atârnători etc. din spatiul carpato-dunărean sunt, în această vreme, de origine vest şi sud-vest balcanică.
Initial, ilirii au imitat moneda după Dyrrachium şi Apollonia, sec. V. Coloniile greceşti de la Adriatică au avut propria monedă, dar care a circulat putin la iliri. Unii regi au imitat monedele greceşti (cazul daorşilor). Mai răspândită moneda romană din sec. I (mixtură care face trimitere la comert şi piraterie).
Însă, până la urmă, ilirii au sfârşit prin a fi romanizati şi apoi slavizati, nemaiapărând în izvoarele istorice după secolul VII d.Hr.
- 750 e.n - Pecenegii sunt vecini la vest cu ungurii, cu care se duşmănesc.
- 800 e.n - Pecenegii sunt stabiliti în regiunea Emba şi pe malul râului Yaik (Ural), controlând ruta comercială de la Itil (Volga) la Horezm, motiv pentru conflictul de interese cu hazarii.
- Pentru a asigura securitatea drumurilor comerciale din est, Carol cel Mare, care i-a învins pe avari, întemeiază în anul 800 în estul Imperiului Franc - Marca Avară, situată pe teritoriul de astăzi al landului austriac Carintia.
Sub presiunea francilor, și în urma înfrângerilor militare suferite, avarii acceptă să se creștineze. Regele lor se baptizează după ritualul creștinesc (latin), luându-și numele de Avram. Imperiul Avar însă nu a putut fi salvat nici prin aceste măsuri importante. În anul 803 khanul Krum al bulgarilor suddunăreni învinge armata avarilor într-o bătălie decisivă. Bulgarii, care erau încă necreștinati, ocupă regiunile sudice ale fostului imperiu avar, îndeosebi Transilvania de Sud (cunoscută pentru minele de aur și sare) și teritoriul Voivodinei din Serbia de astăzi. Avarii nu dispar cu totul, ei sunt amintiti până în 950 ca plătind impozite în regiunea apartinând Croatiei de astăzi.[3]
- Bulgarii Sub conducerea marelui han Krum (803-814), cunoscut și sub numele de Crummus, sau Keanus Magnus, Bulgaria s-a întins spre sud și spre nord-est, ocupând teritoriile Dunării mijlocii și întregul teritoriu al României de astăzi, Sofia în 809 și Adrianopol în 813, amenintând Constantinopolul. Între 804 și 806, armatele bulgare au dat o lovitură crâncenă Hanatului Avar, realizând pe Dunărea mijlocie o granită cu Imperiul Franc. Dubla lovitură dată de avarilor de hanul Krum și de armatele regelui francilor, Carol cel Mare, a dus la destrămarea definitivă a hanatului (care fusese timp de aproape două secole o putere în Europa), până în 815.
- În 811, o mare armată bizantină a fost învinsă decisiv în Bătălia de la Pasul Vrabita de către bulgari. Împăratul bizantin Nechifor I a fost ucis alături de cea mai mare parte din trupele lui, craniul lui fiind folosit pe post de pahar pentru băutură. Krum a îndreptat trupele către Tracia, învingându-i pe bizantini din nou la Versinikia, în 813. După o încercare șireată de a-l ucide pe han în timpul negocierilor, Krum a jefuit întreaga Tracie, mutând cei 10 000 de locuitori ai săi în Bulgaria de pe Dunăre. A continuat cu zel pregătirile pentru capturarea Constantinopolului, construind 5000 de vehicole blindate cu fier pentru a transporta echipamentul militar. Aceste actiuni i-au determinat pe bizantini să ceară ajutor de la împăratul franc Ludovic cel Pios. În urma mortii subite a marelui han, această campanie nu a mai fost lansată.
Hanul Krum a implementat reforme legate, stabilind reguli și pedepse egale pentru toti locuitori tării, în încercarea de a reduce sărăcia și de a strânge legăturile dintre popoarele statului său mult lărgit.
Hanul Omurtag (814-831) a semnat un tratat de pace de 30 de ani cu Imperiul Bizantin, permitând ambelor tări să-și refacă economia după conflictele sângeroase în care fuseseră implicate în primul deceniu al secolului. Până în 827 granitele nord-vestice cu Imperiul Franc au fost stabilite clar în lungul Dunării mijlocii. Multe constructii au fost ridicate în capitala Pliska, printre care un palat măret, temple păgâne, reședinta, fortăreata, citatela și baia conducătorului, în principal din piatră și cărămidă.
În timpul scurtei conduceri a hanului Malamir (831-836), importantul oraș Plovdiv a fost alipit tării. Sub hanul Presian (836-852), bulgarii au ocupat cea mai mare parte din Macedonia, iar granitele tării ajungeau până la Mările Adriatică și Egee. Faptul că istoricii bizantini nu mentionează nicio rezistentă împotriva expansiunii bulgare în Macedonia duce la concluzia că această extindere a fost în mare parte pașnică. Între 839 și 842, bulgarii au început un război cu sârbii, care nu s-a bucurat de succes. Domnia lui Boris I (852-889) a început cu numeroase obstacole. Timp de zece ani, tara a luptat împotriva Imperiilor Bizantin și Est-Franc, Moraviei Mari, croatilor și sârbilor, formând aliante lipsite de succes și trecând dintr-o tabără în alta. Anul 863 a fost greu pentru populatie, tara fiind afectată de un an slab din punct de vedere agricol, patruzeci de zile de cutremure în timpul verii și o invazie de lăcuste.
- 860 - Triburile hazare şi oguze, în aliantă, atacă pecenegii pentru a-şi proteja rutele comerciale. Pecenegii trec Volga şi se aşază în zonele locuite de unguri.
- În 864, bizantinii sub Mihail al III-lea au invadat Bulgaria, suspectând că hanul Boris I se pregătea să îmbrătișeze creștinismul de rit apusean. La venirea veștii invaziei, hanul a început negocierile de pace. Bizantinii au returnat anumite teritorii din Macedonia, singura lor cerere fiind aceea ca hanul să primească creștinismul dinspre Constantinopol, și nu dinspre Roma. Hanul Boris a acceptat și a fost botezat în septembrie 865, luând numele nașului său de botez, împăratul Mihail. Titlul păgân de „han” a fost abolit, în locul lui luându-și numele de „cneaz”.
Conform unor comentatori, convertirea la creștinism nu a fost invazia bizantinilor. Conducătorul bulgar și-a dat seama că introducerea unei singure credinte va încheia consolidarea natiunii bulgare în curs de dezvoltare, care era încă împărtită pe baze religioase. De asemenea, știa că tara sa nu era bine privită de restul Europei creștine, iar tratatele ei ar fi putut fi trecute cu vederea de alti semnatari, pe motive religioase. Telul bizantinilor era acela de a reuși prin pace ceea ce nu au reușit după aproape două secole de războaie: să alipească la Imperiu încetul cu încetul statul bulgar prin intermediul credintei comune și să îl transforme într-un stat satelit, întrucât, în mod normal, cele mai înalte locuri în ierarhia nou-fondatei Biserici Bulgare urmau să fie ocupate de preoti bizantini care predicau în limba greacă. Cneazul Boris I a cunoscut acestea și, după ce Constantinopolul a refuzat să acorde autonomie Bisericii Bulgare în 866, a trimis la Roma o delegatie, transmitându-și dorinta de a urma creștinismului în rit apusean, alături de 115 întrebări adresate Papei Nicolae I. Conducătorul bulgar a vrut să profite de rivalitatea dintre Biserica Romei și cea a Constantinopolului, scopul lui fiind acela de a obtine o Biserică Bulgară independentă, prevenind astfel influente atât din partea catolicilor, cât și a bizantinilor. Răspunsul detaliat al papei la întrebările lui Boris a fost adus de doi episcopi care conduceau o misiune al cărei scop era facilitatea convertirii poporului bulgar. Totuși, atât Nicolae I, cât și succesorul lui, Papa Adrian al II-lea, au refuzat să recunoască o Biserică Bulgară autonomă, ceea ce răcit relatiile bilaterale, însă i-a făcut pe bizantini mai concilianti. În 870, după cel de-al IV-lea sinod de la Constantinopol, Biserica Bulgară a fost recunoscută ca Biserică Ortodoxă Autonomă, sub conducerea supremă a patriarhului Constantinopolului. În 893, limba bulgară veche a devenit a treia limbă oficială, recunoscută de biserici și utilizată pentru slujire dar și în literatura creștină.
Deși cneazul a reușit crearea unei Biserici autonome, înaltii ei ierarhi erau greci, iar cărtile de cult erau și ele în limba greacă, ceea ce împiedica eforturile convertirii populatiei la noua credintă. Între 860 și 863, călugării bizantini de origine greacă Chiril și Metodie au creat, la porunca împăratului bizantin, alfabetul glagolitic, urmărind să convertească Moravia Mare la ortodoxie. Aceste încercări au eșuat, iar ucenicii lor Clement al Ohridului, Naum al Preslavului și Anghelarie, care fuseseră izgoniti din Moravia Mare, au ajuns în Bulgaria și au fost primiti călduros de către Boris I. Cneazul bulgar a sustinut crearea a două academii teologice conduse de acești ucenici, unde clerul bulgar urma să fie învătati în limba locală. Clement a fost trimis la Ohrid, în Bulgaria de sud-vest, unde a dăscălit 3500 de elevi între 886 și 893. Naum a clădit școala literară din capitala Pliska, mutată mai târziu în noua capitală Preslav. În timpul Sinodului de la Preslav din 893, Buglaria a adoptat alfabetul glagolitic și limba slavonă veche (bulgară veche) ca limbă oficială a statului și Bisericii, și a izgonit clerul bizantin. La începutul secolului al X-lea, scrierea chirilică a fost creată la Școala Literară din Preslav.
Structura Primului Tarat Bulgar între secolele al IX-lea și al X-lea
Pe la cumpăna dintre secolele al IX-lea și al X-lea, Bulgaria se extinsese până la Epir și Tesalia în sud, Bosnia la vest, și controla întregul teritoriu al României de astăzi și Ungariei de est, la nord. Statul sârbesc a apărut la mijlocul secolului al IX-lea, ca răspuns la expansiunea bulgară la vest de râul Morava. Schimbând taberele, fie de partea bizantinilor, fie de partea bulgarilor, sârbii au rezistat mai multor invazii bulgărești până în 924, când a fost supusă complet sub generalul Marmais.
Sub tarul Simeon I, numit și Simeon cel Mare, educat la Constantinopol, Bulgaria a devenit din nou o amenintare serioasă la adresa Imperiului Bizantin și a atins cea mai mare întindere teritorială. Simeon I și-a dorit să cucerească Constantinopolul și a luptat de mai multe ori cu bizantinii în timpul conducerii sale îndelungi (893-927). Cu putin timp înainte de sfârșitul stăpânirii sale, granitele tării ajungeau la limitele nordire ale Atticei. Simeon I s-a numit pe sine „Împărat (tar) al bulgarilor și autocrat al grecilor”, un titlu recunoscut de papă, dar nerecunoscut de patriarhul ecumenic ortodox. A fost recunoscut ca „Împărat (tar) al bulgarilor” de către împăratul și patriarhul bizantin abia la sfârșitul domniei sale.
- 885 - Pecenegii îi atacă pe unguri şi îi împing spre vest. Pecenegii populează în sec.IX nordul Mării Negre.
- 889 - Pecenegii trec granita hazară şi se stabilesc în Lebedia (sau Levedia), una dintre patriile temporare ale ungurilor (după numele unei căpetenii maghiare,Lebed sau Leved).
- 889-893 - Pecenegii se mută în tinutul Atelkuzu (Etelköz). Pecenegii domină de asemenea stepele din zona Nipru-Don.
- 893 - Pecenegii suspendă urmărirea ungurilor şi îşi aşază tabăra, pentru iernat, la gurile Bug-ului. Atacati de triburi oguze, pecenegii trec Volga şi Donul, înghetate, ajungînd în Atelkuzu. 894 - Pecenegii, aliati cu bulgarii, îi împing pe unguri din Atelkuzu dincolo de Carpati pe teritoriul Ungariei de astăzi. Unii pecenegi au rămas blocati lângă râul Yaik (Ural).
- Între 894 și 896, Pecenegii i-a învins pe bizantini și aliatii lor, maghiarii, în așa-numitul „Război comercial”, al cărui pretext a fost mutarea pietei bulgărești de la Constantinopol la Solun. După bătălia decisivă de la Bulgarofigon, a urmat un tratat de pace, încălcat adesea de Simeon I. În 904, a capturat Solun, care fusese deja jefuit de către arabi, și l-a dat înapoi bizantinilor numai în schimbul teritoriilor ocupate de slavi din Macedonia și a 20 de fortărete din Albania, printre care importantul oraș Drah (Durrës).
- Gelou (pronuntat [Ghelou] - a fost conducătorul unei formatiuni statale cu populatie românească și slavă ce cuprindea bazinele Someșului Micși Almașului, până la Poarta Meseșului. Cuprindea minele de sare și de aur, care au atras atentia iscoadelor maghiare: "aurum terre illius optimum esset". Lucrarea Gesta Hungarorum al lui Anonymus îl numește "Gelou, un anume blac" (Gelou quidam blachus), și ne spune că el stăpânea (dominium tenebat)[2] o tară locuită de români și slavi (blasij et sclaui)[3]. În preajma anului 904, oastea lui Gelou a fost înfrântă lângă râul Almaș de o expeditie a unui trib maghiar condus de Tuhutum, unul dintre membrii consiliului celor 7 (hetumoger). Gelou a fost ucis în luptă în timp ce încerca să se refugieze în cetatea sa de pe Someș, aflată undeva în regiunea Clujului, fie în zona Gilăului de astăzi (care a păstrat numele lui Gelou), fie la Cluj sau Cluj-Mănăștur Neagu Djuvara a scris despre Gelou că este un nume autentic românesc și foarte vechi, legat de numele trac Gelupara, o veche așezare în Tracia [4] Conform cronicii lui Anonymus, pacea dintre români și maghiari s-a încheiat la Esculeu (astăzi Așchileu, la nord de Cluj-Napoca). Identificarea cetătii de la Dăbâca cu reședinta lui Gelou nu are date suficiente. Cetăti cum ar fi cele de la Șirioara, Cuzdrioara sau Moldovenești nu apartineau tării lui Gelou. Gelou apare de mai multe ori în Gesta Hungarorum cu titulatura de "dux".
Acest fragment din Gesta Hungarorum povestește pe scurt, cucerirea voievodatului lui Gelou de unguri: Tuhutum, tatăl lui Horca, un om șiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea 'tării de dincolo de păduri' unde stăpânea un blac, anume Gelou... Și s-au luptat cu înverșunare și fură învinși ostașii ducelui Gelou și multi dintre ei uciși, iar mai multi fură prinși. (...)[5]
Gelou rămâne primul voievod atestat al Transilvaniei[6] A fost urmat de Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyula). La aproape 70 de ani după moartea lui Gelou, fostul voievodat al acestuia era condus de Iula (Jula sau Geula) care era independent. Iula era pomenit în Annales Hildesheimenses[7] ca fiind rege și dușman al regelui Ștefan al Ungariei. Iula pierde tara după războiul cu Ștefan pe la 1003.
- Menumorut (în original Menumorout, în maghiară Ménmarót ) a fost mentionat în cronica notarului Anonymus al regelui ungur Béla al III-lea ca fiind Duce al tării dintreTisa, Mureș, și Muntii Apuseni, locuit de români, slavi, avari, "cozari" (probabil o ramură a hazarilor), având ca reședintă cetatea Biharea, pe timpul venirii ungurilor (896).
Triburile migratoare maghiare au atacat mai întâi ducatul lui Salanus din vecinătate, format din slavi și români ortodocși pe care l-au subjugat. Tara (Ducatul) lui Menumorut a fost atacată de aceleași triburi ale ungurilor, acesta fiind amenintat cu soarta lui Salanus. În lupta cu ungurii, Menumorut pierde partea de vest a ducatului său până la Criș, păstrând numai partea dintre Criș și Mureș, cu cetatea Biharea, și devenind vasalul ungurilor din Câmpia Panoniei. Pe vremea regelui Ștefan I al Ungariei, această parte meridională a ducatului bihorean a fost unită cu ducatul bănătean de sub Ahtum, care stăpânea tara dintre Dunăre, Tisa, Criș și munti. Când a fost învins de regele Ștefan, ducatul lui Ahtum a fost alipit teritoriilor ungurești (după 1003) din Bazinul Panonic. Menumorut pare să fi fost nepotul lui Morout/Morut, probabil și el duce bihorean. Însă existenta lui Morut este disputată, și unul și altul fiind probabil același. Cronicarul maghiar Anonymus afirma că Menumorout avea mai multe amicas(consoarte, concubine) ceea ce a dat frâu liber speculatiilor că ar fi fost de religie musulmană. Potrivit însă aceluiași cronicar, Menumorout li se adreseaza solilor căpetăniei maghiare regale Arpad, zicându-le să-i transmită acestuia că el, Menumorout, ascultă de superiorii lui bizantino-bulgari care erau în mod cert de religie creștin-ortodoxă.
- După frământările din Imperiul Bizantin cauzată de moartea împăratului Alexandru în 913, Simeon I a invadat Tracia bizantină, dar a fost convins să se oprească în schimbul recunoașterii oficiale a titlului său imperial și a căsătoriei fiicei lui cu împăratul Constantin al VII-lea, pe atunci mic copil. Simeon I ar fi trebuit să devină regent al împăratului și să conducă temporar Imperiul Bizantin. Totuși, în urma unui complot la curtea bizantină, împărăteasa Zoe, mama lui Constantin al VII-lea, a respins mariajul și titlul lui Simeon, ambele părti pregătindu-se pentru o confruntare decisivă. În 917, Simeon I a împiedicat orice încercare a Imperiului de a forma o aliantă cu maghiarii, pecenegii și sârbii, așa încât bizantinii au fost fortati să lupte pe cont propriu. Pe 20 august 917, cele două armate s-au ciocnit la Anchilaus, într-una din cele mai mari bătălii din Evul Mediu. Bizantinii au suferit o înfrângere fără precedent, pierzând în luptă în jur de 70 000 de oameni. Fortele bulgare au învins restul armatelor inamice la Katasyrtai. Constantinopolul a fost salvat de către un atac sârbesc dinspre vest; sârbii au fost învinși, dar atacul lor a permis amiralului și împăratului de mai târziu Roman Lachepan să pregătească apărarea orașului. În următorul deceniu, bulgarii au dobândit control asupra întregii Peninsule Balcanice, cu exceptia Constantinopolului și Peloponesului.
- 913 - Pecenegii sunt împinşi de turcii karluci în josul râului Sîr-Daria şi spre lacul Aral.
Păşunatul se face între Ural şi Volga.
Păşunatul se face între Ural şi Volga.
- 915 - Cronicile îi mentionează pe pecenegi ca inamici ai slavilor răsăriteni. Cneazul Igor încheie un tratat de pace, stabilind frontiera între Don şi Nistru.[2]
- 917 - Pecenegii sunt incitati să atace Bulgaria, dar amiralul Romanus Lecapenus nu reuşeşte să-i transporte peste Dunăre.
- 20.VIII.917 - Pe râul Achebi, între Anhialos şi Messembria, tarul bulgar Simion, aliat cu pecenegii, înfrânge armata bizantină.
Hazarii luptă cu o aliantă formată din pecenegii oguzi bizantini, Besseni, şi bulgarii kara.
În bătălia croato-bulgară din 926, numită și Bătălia din Muntii Bosniei, ducele Alogobotur a atacat Croatia. Fortele croate sub regele Tomislav au răvășit armata bulgară, oprind expansiunea lui Simeon I către vest.
- 927 - Nikolaos Mysticus îl avertizează pe tarul Simion în legătură cu o aliantă formată alani, pecenegi şi „sciti”. Se presupune că teritoriul bănătean era, până la moartea tarului Simeon I al Bulgariei, în 927, o marcă a taratului bulgar. Ieșirea voievodatului lui Glad de sub tutela bulgară s-a produs, probabil cu ajutor cuman, imediat după această dată, pe fondul slăbirii accentuate a influentei Bulgariei în sud-estul european.
După moartea lui Simeon, în 927, puterea bulgară a intrat în declin. Printr-un tratat de pace din același an, bizantinii au recunosut titlul imperial al fiului său, Petru I, cât și Patriarhia Bulgară. Această pace nu a adus, însă, prosperitate Bulgariei. De la începutul domniei, Petru I s-a confruntat cu probleme și frământări interne cu fratii lui, iar în anii 930 a fost fortat să recunoască independenta regiunii predominant-sârbești Rascia.
-.Cea mai mare lovitură a venit din nord: între 934 și 965, tara a suferit cinci invazii maghiare. Pecenegii sunt aliati cu ungurii la invadarea Traciei bizantine. Voievodatul lui Glad a fost atacat, după toate probabilitătile înainte de 934, de o expeditie a cetelor maghiare, conduse de Zuard, Cadusa (fratele lui Zuard) și Boyta care, într-o primă fază, a cucerit partea nord-vestică a voievodatului. După relatările notarului anonim al regelui maghiar Béla al III-lea în Gesta Hungarorum, Glad s-a opus năvălitorilor în mai multe bătălii. Prima s-a desfășurat pe râul Timiș, într-un loc numit Vadum Arenarum (Vadul nisipurilor identificat cu Foeni, sat românesc[2] la granita cu Serbia), unde armata sa, compusă din bulgari , cumani și români, a fost înfrântă.[3] A doua bătălie a avut loc la fortăreata Kevea (Keue sau Cuvin), în Banatul sârbesc (există și opinia după care această fortificatie ar fi localizată la nord de Mureș, la Cuvin, Arad),în care voievodul a fost silit să ceară pace, cedând coalitiei de triburi maghiare această cetate.[4] Următoarea confruntare a fost la Urscia (Orșova pe malul Dunării.[5] Ultimul urmaș al lui Glad, ducele Ahtum, care s-a creștinat ortodox (circa 1000), este îndepărtat de la conducerea ducatului prin 1003-1004, când Chanadinus (Cenad) și oștile maghiare intră în Morisena. În timpul lui Ahtum s-a construit o mănăstire ortodoxă la Morisena. In anul 1038 este înscăunat Gerard ca episcop de Cenad (Morisena)după ridicarea unei mănăstiri catolice.
- În 944, Bulgaria a fost atacată de pecenegi, aliati la campania lui Igor, apar în Dobrogea, care au jefuit regiunile nord-estice ale Imperiului. Sub Petru I și Boris al II-lea, tara a fost divizată și pe plan religios, odată cu aparitia ereziei bogomiliste.
- În 968, tara a fost atacată de Rusia Kieveană, al căror lider Sviatoslav I debarcă în Delta Dunării în fruntea unei oştiri de 60.000 de ruşi şi nomazi. Se confruntă cu 30.000 de bulgari, pe care-i urmăreşte până la Dârstor (Durostorum, Silistra). Sviatoslav ocupă cetătile bulgare dintre Nistru şi Nipru. Trei ani mai târziu, împăratul bizantin Ioan I Tzimiskes a intervenit și l-a învins pe Sviatoslav la Silistra. Boris al II-lea a fost capturat și umilit, luându-i-se într-o manieră ritualică titlul imperial, la Constantinopol. Bulgaria răsăriteană a fost numită protectorat bizantin. 969 - Pecenegii conduşi de hanul Kura atacă Kievul, iar Sviatoslav se retrage. În acelaşi an, Sviatoslav respinge pecenegii şi reatacă Bulgaria. Sviatoslav cucereşte Preslav capitala bulgarilor, şi Dârstor, Preslavet şi Pliska. Sviatoslav se stabileşte în Dârstor.
970 - Ruşi, normanzi, bulgari, pecenegi şi mercenari unguri, sub comanda lui Sviatoslav, atacă Tracia. Sviatoslav este învins şi după un armistitiu se retrage în Dârstor.
971 - Împăratul Ioan I Tzimiskes (969-979) trece prin trecătorile neapărate ale Balcanilor. Fortăretele bulgare capitulează fără luptă. În Dârstor, după o lună de asediu, Sviatoslav capitulează şi renuntă la revendicările din Bulgaria şi Crimeea. Sviatoslav este învinuit de atrocităti (sacrificii umane).
972 – Sviatoslav este omorât de pecenegi într-o ambuscadă (potrivit Cronicii Primare Ruse sau cronica lui Nestor). Din calota craniană a cneazului Sviatoslav, pecenegii îşi fac cupă pentru băut. Pecenegii mai au lupte minore cu bizantinii, ruşii şi hazarii.
După preluarea bizantină, teritoriile de la vest de râul Iskar au rămas sub controlul bulgarilor, iar rezistenta împotriva bizantinilor a fost continuată de fratii Comitopuli. Până prin 976, cel de-al patrulea frate, Samuil, a strânsese toată puterea în mâinile sale, după moartea celui mai mare frate al său. Când urmașul de drept la tron, Roman, a ieșit din captivitate, în Constantinopol, a fost recunoscut împărat de către Samuil la Vidin, cel din urmă rămânând comandant al armatelor bulgare. General strălucit și un bun politician, a reușit să îl învingă pe împăratul Vasile al II-lea în bătălia de la Portile lui Traian din 986, împăratul abia scăpând cu viată. Cinci ani mai târziu a desfiintat statul sârbesc Rascia. În 997, după moartea lui Roman, ultimul conducător al dinastiei Krum, Samuil a fost proclamat împărat al Bulgariei. După anul 1001, războiul s-a întors în favoarea bizantinilor, care au capturat vechile capitale Pliska și Preslav, iar începând din 1004 au lansat în fiecare an campanii împotriva Bulgariei. După victoriile de la Spercheios și Skopje, care au slăbit mult armatele bulgare, împăratul Vasile a redus sistematic numărul așezărilor bulgare. În cele din urmă, în Bătălia de la Kleidion(en), în 1014, bulgarii au fost învinși definitiv. Armata bulgară a fost capturată. Vasile al II-lea a rămas cunoscut cu titlul de Bulgaroctonul - „ucigașul de bulgari”, întrucât se spune că a scos ochii la fiecare nouăzeci și nouă de bărbati din o sută, pe cel de-al o sutălea lăsându-l cu un singur ochi, pentru a-i conduce pe restul înapoi acasă. Văzând jalnica armată întorcându-se, tarul Samuil a suferit un atac de cord și a murit. Armatele bizantine își fac intrarea în Bulgaria după sângeroasa luptă de la Kleidion; până în 1018, toate bastioanele bulgare se predaseră, iar Primul Tarat Bulgar a fost desfiintat.[2]
1015 – Pecinegii pătrund în Peninsula Balcanică
- Maghiarii - Istoria timpurie a maghiarilor este putin cunoscută. Trecutul îndepărtat al poporului maghiar poate fi reconstituit, în linii generale, în functie de izvoare lingvistice și doar pe un plan secundar de izvoare istorice. Izvoarele arheologice referitoare la maghiari anterioare secolului IX sunt disputate. Lingviștii și istoricii consideră, de comun acord, că ungurii provin din teritoriul aflat la granita dintre zonele împădurite ale Muntilor Urali și stepa euroasiatică. Acolo s-a consumat și o primă etapă a etnogenezei ungurilor. Din simbioza a două elemente etnice de tip ugric a luat naștere o populatie de limbă uralică. Denumirea maghiari este rezultanta contopirii denumirii celor două entităti etnic-tribale. Ungurii s-au autodenumit totdeauna maghiari ("magyar"), însă populatiile vecine i-au denumit unguri dupa numele tării lor, Ungaria (în latină - Hungaria). Maghiarii au asimilat în cursul timpului populatii turcice care li s-au alăturat, îndeosebi după strămutarea din locurile ancestrale spre sud-vest, spre fluviile Volga și Don. Teritoriul se cheamă în izvoarele istorice Magna Hungaria, zona din bazinul râului Kama fiind locuită până în secolul XIII de o populatie ugrică înrudită. Pe aceste teritorii, ungurii au intrat în contact și cu popoare de origine turcică. Dintre triburile turcofone, o influentă majoră și durabilă au exercitat-o protobulgarii, adică bulgarii de Volga, și hazarii (vorbitori ai unui dialect turc apropiat celui vorbit de protobulgari; urmașii directi ai acestor turcici, care trăiesc și astăzi în acea regiune, sunt ciuvașii și bașkirii). Aproximativ din secolul V, ungurii s-au strămutat în stepele din nordul Mării Negre. Astfel, ungurii au ajuns în sfera de influentă a imperiului hazar, al cărui centru de putere se afla pe cursul inferior al Volgăi. Influenta hazarilor nu a fost minoră, având în vedere și faptul că în fruntea uniunii tribale care s-a strămutat din Ucraina în Pannonia s-au aflat trei triburi hazare (v. Kabarii respectiv cowari din cronicile medievale).
Teritoriul Imperiului Hazar intre anii 650-850
Impunerea lui Árpád în calitate de conducător al uniunii de triburi unguresti revine, se pare, unui kaganhazar. Împinși spre vest de pecenegi, ungurii se stabilesc temporar, pe la mijlocul secolului IX, în Atelkuzu (în maghiară Etelköz = "teritoriul dintre râuri"; ), delimitat de Marea Neagră și râurile Siret ("Seretos"), Nistru și Prut ("Brutos") (vezi Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959),De administrando Imperii). Ungurii vor întreprinde de aici o serie de raiduri și campanii militare. În 862, ungurii au trecut Carpatii (din zona ucraineano-slovacă) și au atacat părtile răsăritene ale Imperiului Carolingian și Moravia, adică vremelnica formatiune statală slavă "Moravie Magna", care cuprindea o mare parte a Ungariei de azi.
Chemati în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii au trecut în anul 895 Dunărea de Jos și l-au atacat pe tarul bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare și în aliantă cu bulgarii, pecenegii au atacat împreună cu aceștia în 895/896 așezările ungurești din Atelkuzu (Etelköz). Lipsiti de apărare, ungurii și grupuri de populatii asociate, printre care și trei triburi hazare, se refugiază din nordul Mării Negre în 896 spre vest pe valea Nistrului, și trec Carpatii prin Pasul Veretki, ajungând pe Valea Tisei mijlocii. De aici au lansat timp de câtiva ani atacuri de pradă și jaf spre teritorii din Vest-Europa, printre care Germania, Italia, Franta și Spania. În anii 900- 901 când triburile ungurești s-au reîntors, nu au mai revenit la vechiul loc pe Tisa, ci s-au așezat în centrul Bazinului Panonic, în vecinătatea lacului Balaton.
Istoria ungurilor în prima jumătate a secolului X este marcată de numeroase raiduri de jaf întreprinse în întreaga Europă. Oștile ungurești, conduse frecvent de Bulcsú (Bulciu) și Lél, (Lehel sau Lelu), au îngrozit creștinătatea. Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri și retrageri surprinzătoare, inventivitate și disciplină, războinicii unguri au reușit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic. În calitate de aliati ai ducelui de Bavaria Arnulf, maghiarii pătrund în anul 899 în Italia. În continuare, ei atacă, pe rând, între anii 911-933, Spania, Franta și Italia. Seria victoriilor ungurești este stopată temporar în anul 933 de ducele bavarez Heinrich I. Același Heinrich va întreprinde în anul 950 un raid în Câmpia Pannoniei, incursiunea rămânând însă fără rezultate semnificative.
În anul 954, oști ungurești conduse de același Bulciu atacă Franta și Germania, sustinând opozitia fată de împăratul german Otto I. Raidurile ungurești încetează complet abia după victoria decisivă obtinută de Otto I în Lechfeld, de lângă Augsburg, la 10 august 955, ocazie cu care Bulciu însuși a fost capturat, apoi executat. Această înfrângere catastrofală a determinat aristocratia tribală să-și reorienteze politica internă și externă. Întelegând situatia în care se aflau ungurii, conducătorul uniunii tribale, principele Géza (971-997), a pregătit premisele creștinării ungurilor și ale întemeierii statului maghiar. Fondarea Regatului Ungar și începutul convertirii ungurilor la catolicism au fost înfăptuite de fiul său, Ștefan I al Ungariei (997-1038). Maghiarii și-au extins statul atacând și cucerind pe rând Moravia, Francia Răsăriteană. După stingerea dinastiei Arpadiene, Carol Robert de Anjou a luat tronul. Fiul său Ludovic a pus capăt anarhiei, a extins statul maghiar și a creat o uniune statală maghiaro-polonă. Statul maghiar va atinge o mare dezvoltare economică și militară, care îl va transforma în centru de rezistentă anti-otoman. După bătălia de la Mohacs (1526), partea centrală a Ungariei este supusă Imperiului Otoman. În partea nord vestică va guverna o dietă din vechea nobilime ungurească. Vechea cultură maghiară va convietui în Principatul Transilvaniei.
- 1019 – Iaroslav, ducele de Kiev îi înfrânge pe pecenegi şi valahi (numiti Blakumen in Cronica lui Ejmund) aliati cu Sviatopolk, în bătălia de pe râul Alta, fortele Kievului numărând 40000 de oşteni din Kiev şi 1.000 de mercenari vikingi.
- 1015-1020 - Hartvik consemnează, în Legenda Sancti Stephani, atacul peceneg de la Alba Iulia.
- 1026 - Împăratul Constantin Diogenes repinge un atac peceneg
- În 1036 au loc trei invazii pecenege în Imperiul Bizantin. Sunt confirmate arheologic distrugerile de la Tulcea, Garvăn(Dinogetia), Turcoaia (Troesmis) (cetatea de est), Capidava, Tzar Asen.
- 1036 - Pecenegii asediază Kievul. (Între 915 şi 1036 au existat 16 războaie între pecenegi şi Kiev).
- 1037 - Iaroslav respinge o armată pecenegă şi construieşte catedrala Sf. Sofia pentru a comemora evenimentul.
- 1041 - Pecenegii si Sviatopolk atacă Ungaria (in vremea regelui Petru Orseolo) şi ocupă toată Transilvania.
- 1045 - 20.000 de pecenegi se stabilesc în Imperiul Bizantin, în sudul Dobrogei şi în nordul Bulgariei de astăzi. Pecenegii, conduşi de Kegenes, au fost primiti de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul, deoarece se aflau în conflict tribul rival condus de Tyrach. Kegenes fu botezat şi a primit titlul de patrikios.
- 1046 sau 1047 - Constantin al IX-lea Monomahul ordonă flotei să împiedice trecerea Dunării de către triburile pecenege conduse de Tyrach. Au fost trimise de la Constantinopol 100 de trireme. Cronicarul Skylitzes mentionează că Tyrach a trecut Dunărea uşor, deoarece “lipsea orice fel de pază”. Flota bizantină utilizând focul grecesc cronica lui Skylitzes
- 1050 - Invazie pecenegă în Imperiul Bizantin
- 1059 - Raid maghiaro-peceneg respins de Isaac I
- 1064 - Pecenegii ajung la portile Constantinopolului.
- 1064 – Pecenegii sunt atacati de cumani.
- 1065 - 600.000 de oguzi (uzi) trec Dunărea şi devastează Balcanii până la Salonic. Împăratul Constantin al X-lea Dukas, apoi pecenegii şi bulgarii, îi anihilează. Rămăşitele acestora sunt fie distruse, fie asimilate de cumani.
- 1068 - Pecenegii şi românii [3][4] străpung fortificatiile de la Poarta Meseşului sub conducerea lui Osul, iar contraofensiva este câştigată de unguri în Bătălia de la Chiraleş, într-un punct aflat probabil între fruntariile voievodatului româno-slav ce fusese condus de Gelou, în apropiere de fortificatia de la Şirioara pe valea Bistritei – care este distrusă cu acea ocazie.
- În 1070 Pecenegii sunt mentionati alături de vlahi şi ruteni , ca aliati ai printului Viaceslav de Polotk în bătălia împotriva viitorului rege polonez Boleslaw II Smialy(1076-1079). După dezastrul de la Manzikert din 1071, bizantinii recrutează numeroşi mercenari pecenegi, formând un regiment numit „Skythikon”.
Pecenegii aflati în slujba lui Romanus V Diogenes (1067-1071) dezertează şi îl sustin pe sultanul turcilor selgiucizi Alp Arslan.
- 1085 - Sub conducerea lui Kutesk, liderul militar al pecenegilor din Moldova are loc un raid la care participă moldovenii şi rutenii. Raidul se termină cu bătălia de la Oradea Mică, din NE Ungariei unde invadatorii sunt infrânti.
- 1087 - Sub conducerea lui Tzelgu, liderul militar al pecenegilor din Muntenia, are loc un raid în Imperiul Roman la care participă uzii şi românii (daci, după Ana Comnen) şi care se termină cu bătălia de la Cule în care invadatorii sunt înfrânti.
- 1087 - O aliantă de pecenegi, cumani, valahi şi bulgari înfrânge la Silistra armata bizantină a lui Alexios I Comnenul. Flota bizantină cu misiunea de a tăia retragerea pecenegilor era comandată de Gheorghios Euphorbenos.
- 29.IV.1091 – În lupta de la Lebunion, armata bizantină, cu ajutor cuman, învinge coalitia pecenegă. Cumanii împing pecenegii de la nord de Dunăre şi le ocupă teritoriile din Crimeea.
- 1094 - Este consemnată prezenta vlahilor călăuzind prin munti armata pecenegă.
- 1096 - Garnizoana pecenegă se luptă la Belgrad cu cruciatii.
- 1097 - În timpul cruciadei sunt mentionate lupte între pecenegi, care alcătuiau militia bizantină, şi cruciati.
- 1116 - Secuii, împreună cu pecenegii, sunt mentionati în avangarda oştirii maghiare în bătălia de la Olsava, dusă de regele Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131).
- 1117-1118 - După conflictul dintre cumani şi ruşi, tribul peceneg de pe Don, „Bielovejti”, emigrează. Cumanii hanului Otrok se retrag în stepele situate la nord de Caucaz. Hanul cuman Syrchan rămâne în stepele Donului. Kipchakşi sub îndrumarea hanului Otrok în drumul lor spre nordul Caucazului distrug Sarkel. Locuitorii lui cu Besenii şi turcii Oguzi migrează spre principatele ruseşti.-->
- 1121 – Bizantinii înving oastea triburilor turcice berindeii, uzii (oguzii) şi pecenegii. Pecenegii se retrag în Rusia.
- 1122 – Bătălia de la Eski Zagra. Pecenegii sunt înfrânti definitiv de bizantini în Bulgaria. În bătălie, garda varegă (varangiană, vikingă) şi mercenarii conduşi deIoan al II-lea Comnenul străpung cercul defensiv format din cărute şi masacrează oştirea pecenegă.
- 1146 - secuii, alături pecenegi, sunt mentionati în oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162) în luptele de pe Leitha împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria.
- În 1169, slavii cu printul Andrei Bogolubski al Vladimir-Suzdalului a dat o lovitură gravă Rusiei Kievene aflate în declin, când armatele sale au cucerit și jefuit Kievul. Printul Andrei și-a instalat, pentru scurt timp, propriul frate pe tronul Kievului, în timp ce el a continuat să domnească în Suzdal. În 1299, în timpul invaziei mongole, mitropolia rusă s-a mutat de la Kiev la Vladimir, iar Vladimir-Suzdal a înlocuit Kievul ca centru religios al regiunilor nordice
Despre popoare migratoare . Cumania este un nume utilizat pentru a desemna teritoriile Evului Mediu stăpânite de cumani, un popor de oricine turcică. Situate între fluviul Don și Muntii Carpati, ele au existat până după mijlocul secolului al XIII-lea. Partea răsăriteană, unde era centrul puterii cumanilor, se numea „Cumania albă”, iar partea apuseană, vecină cu Transilvania, era cunoscută sub numele de „Cumania neagră”. Aceasta din urmă cuprindea mai ales Moldova, cu partea de est a Tării Românești, ambele denumite în anumite surse bizantine și otomane Mavri Valahia sau Kara-Iflak(„Valahia neagră”). „Cumania mare” și „Cumania mică” au fost regiuni din Ungaria, lângă Tisa (pe laDebretin) și între Dunăre și Tisa, denumite astfel după cumanii așezati în acele părti.
Cumania era rezultatul istoric al unei presiuni de „longue durée”, a migratorilor asiatici de-a lungul paralelei 45o lat. nordică – din Siberia, pe la nord de Marea Caspică, spre Europa Răsăriteană – într-un fenomen atingător de istorie şi de geologie deopotrivă ce a fost numit al „deşertificării lente”; el a început cu aridizarea eneolitică de acum 4000 de ani ce a condus la migratiile indo-europene, a continuat cu aridizarea tinuturilor pontice şi azoviene din primele secole creştine ce au dus la mişcările sarmatice, apoi la migratiile punice, alanice şi germanice ce au ajuns până în spatiile ibero-african, italic şi galic, cele avarice, bulgare, maghiare, în fine cele pecenego-cumano-tătare, toate, dar absolut toate, trecând obligat prin arealul carpato-dunărean de-a lungul unui mileniu crucial.
În acest context se aşează şi „Chestiunea cumană” – evocându-i pe aceşti migratori de neam turc („polovtieni” pentru ruşi, „kipciaci” pentru izvoarele orientale”, „Falben” pentru cele germane) care au precedat turcilor selgiucizi (micul grup de secol XIII de la Babadag) şi turcilor otomani ajunşi în secolul al XIV-lea în Balcani şi la nord de Dunăre3.
În veacul al XII-lea în regiunile centrale şi sudice ale Moldovei, ca şi pe teritoriul de la răsărit de Prut sau din Câmpia munteană şi, mai departe, din aceea olteană, acolo unde toponimele de origine cumană sau pecenego-cumană sunt mai abundente (Covurlui, Suhului, Vaslui, Bahlui, Călmătui, Desnătui, Catlabug, Ialpug, Teleorman, Bărăgan, Borcea, Caracal, Cornanu, Vadul Cumanilor) şi unde stepa română pare a continua pe aceea eurasiatică până la poalele dealurilor şi până la Dunăre prezenta populatiei cumane trebuie să fie înrâurit apăsat viata autohtonă. Urmând pecenegilor şi constituind de la început obiectul unei adevărate „politici cumane” a imperiului bizantin în timpul Comnenilor – ca o prelungire a „politicii pecenege” dusă de împăratii dinastiei macedone un secol mai înainte – această populatie cu obârşia în stepele Asiei de Mijloc avea să domine de la sfârşitul sec. XI până la începutul celui de-al XIII-lea o imensă întindere teritorială din Horezm până la Portile de Fier dunărene. Trebuie mentionat că înseşi rânduielile premedievale ale acestei populatii nomade, în curs de sedentarizare pe alocuri, amestecată într-o proportie cu mult mai mare decât pecenegii sau uzii, secolelor X-XI cu băştinaşii teritoriilor pe care le traversau (de la buriati, mordvini şi cazari la ruşi, bulgari şi români) o făceau să fie tot mai mult implicată în viata istorică a tuturor acestor pământuri, lucru perfect valabil şi pentru regiunile moldovene, muntene şi oltene unde se aflau în veacul al XII-lea. La sfârşitul acestuia – mai precis între 1177-1178 – luptele ruse-cumane de la Nipru vor avea ecou în regiunile noastre prin aceea că, pentru un timp, locul drumului niprovian de negot spre Marea Neagră pare a fi fost luat de acela ce ducea pe Prut şi pe Siret spre Dunăre, exact aşa cum este de bănuit că s-a întâmplat o vreme, la sfârşitul sec. X, în timpul conflictelor ruso-pecenege de la Nipru. Faptul nu va fi rămas fără implicatii în viata feudalitătii moldovene, a celei din regiunile de sud ale Moldovei mai cu seamă, legate şi mai strâns de regiunile balcano-bizantine. Relatiile acestei feudalităti cu Haliciul slăbesc la sfârşitul secolului al XII-lea atunci când cnezatul Rusiei de sud-vest este tot mai insistent atacat de cumani şi când aceştia par a fi pătruns tot mai mult în regiunile româneşti, abia după 1200 în conditiile creării unei aliante bizantino-haliciene împotriva cumanilor şi a aliatilor lor, bulgari şi „valahi”, drumul moldovenesc va căpăta pentru un timp o importantă locală, de care rânduielile feudale, tot mai închegate, în părtile răsăritene ale Dunării de Jos, ca şi în centrele dobrogene cunoscute sau cele moldovene bănuite ca existând deja (în primul rând Bârlad, poate Tecuci şi Vaslui) vor fi profitat în bună parte. Crearea unui vast „orbis mongolicus” în care o bună parte a Sud-Estului european a fost cuprinsă după invazia tătară începută în 1236-1237 cu înfrângerea cumanilor de la Volga şi al cărei reflux se aşeza pe la 1242-1243, prin instaurarea unei stăpâniri a hanilor din stepele nord-pontice, unde îşi avea reşedinta Hoarda de Aur până la gurile Dunării şi până în Serbia nu avea să schimbe radical, la Dunărea de Jos şi la Carpati, structurile fundamentale ale vietii istorice anterioare din secolul XII şi din prima jumătate a secolului al XIII-lea reprezentată de convietuirea româno-cumană şi de tendintele cruciate ale învecinatului regat maghiar arpadian mărturisite de aducerea cavalerilor teutoni sau de crearea, pe la 1227-1228, a unei „episcopii cumane” conduse de dominicanul Teodoric, continuată în secolul XIV de aceea a „Milcoviei”.
În ceea ce priveşte primul aspect, anume prezenta cumană în jumătatea de veac 1250-1300 este de bănuit cu tărie acest element răsăritean care putea înrâuri civilizatia net superioară din Ungaria ultimilor Arpadieni (precum sub Ladislau IV Cumanul) şi din Bulgaria Asenizilor şi Terterizilor, intrând chiar în contact cu feudalii occidentali cruciati din Balcani va fi influentat cu atât mai mult comunitătile româneşti, mai ales la nivelul aulic cu care şefii cumani aveau relatii permanente. Ştim încă putin despre aspectele culturale specifice acestui neam răsăritean în perioada premongolă şi mongolă după cum nici originile „modei” onomastice cumane existente încă în secolele XIV-XV în Tara Românească sub forma bine ştiutelor nume domneşti şi boiereşti (Basarabă, Talabă, Toxabă, Udobă) sau unele reminiscente în denumirea unor ocupatii păstoreşti unde asiaticii cumani excelaseră („odaie”, „cioban”) sau a unor obiecte de împodobit interioarele, purtate după ei de migratori („kilim” ca în faimosul „Codex Cumanius” ajuns în posesia lui Petrarca) nu sunt foarte bine elucidate.
Nu mai putin însă avem dreptul să bănuim că includerea laolaltă şi sub aceeaşi stăpânire tătară a feudalilor români şi a celor cumani, păgâni sau creştinati, din întinsa „Cumanie Neagră” dintre Nipru şi Dunăre a fost factorul determinant al unei sinteze culturale româno-turanice care, în secolele XIII-XIV lua aspectul cristalizării definitive la sud de Carpati, mai ales a unei pături feudale a cărei eterogeneitate avea să fie sporită prin stabilirea la nord de Dunăre a unor elemente sud-slave şi greceşti. Astfel a fost posibil ca lui Seneslav „voievodul valahilor” cu nume slav din „Diploma Ioanitilor”, stăpânind în părtile argeşene în secolul XIII să-i urmeze „Tochomerus” şi apoi Basarab cei cu nume turanic şi poate cu origine cumană, dar cu stăpânire românească. Era un fenomen cunoscut de întreg Evul Mediu european şi este locul a evoca aici rolul elementului alogen, migrator în crearea ierarhiei feudale din Rusia „varegilor” (vikingilor) sau din Stara Planina protobulgarilor spre a da doar două exemple mai apropiate (nu voi coborî în timp spre secolele X-XI în Banat şi Transilvania, la cazul sud-slavului Glad-Gladimir, venit din Vidin pentru a stăpâni între Mureş şi Dunăre la probabilul cazar Menumorut, cârmuitor între Someş şi Mureş).
- 1210-1213 – Pecenegii, alături de secui, români şi saşi, sunt mentionati în oastea condusă de comitele Joachim al Sibiului, trimisă între anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea al Ungariei în sprijinul aliatului său, tarul asenid Borilă al Bulgariei (1207-1218).
- 1224 - Andrei al II-lea, confirmă, prin bulă de aur (Andreanum), privilegiile acordate coloniştilor saşi şi atestă totodată existenta vlahilor şi a pecenegilor prin notiunea geografică „silva blacorum et bissenorum”.
- 1260 - Regele Boemiei Ottokar al II-lea cel Mare mentionează că oastea înfrântă a regelui Ungariei era formată, alături de cumani, unguri şi slavi, din pecenegi, români şi secui.
- Galitia, numită uneori și Halici(, polonă: Galicja, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărtită actualmente între Polonia (Voievodatul Podcarpatiei) și Ucraina (regiunileLvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). La început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni.[1] Din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia.
- Între anii 1786-1849 și 1860-1861, din această provincie, numită atunci Regatul Galitiei și Lodomeriei din cadrul Imperiului Austriac, a făcut parte și Bucovina.
- Teritoriul Ucrainei a fost unul dintre centrele cele mai importante ale culturii slave timpurii din Evul Mediu, mai înainte ca teritoriul locuit de înaintașii ucrainenilor din ziua de azi să fie împărtit între puterile vecine. Teritoriul Ucrainei a fost locuit în mod sigur începând din anul 5.000 î.e.n.. și este unul dintre leagănele posibile pentru formarea familiilor limbilor proto-indo-europene.
Deși creștinismul și-a făcut simtită prezenta pe teritoriul Ucrainei mai înainte de primul conciliu ecumenic de la Niceea (325), în special de-a lungul tărmului Mării Negre și în vest, în timpul existentei Moraviei Mari, acceptarea oficială a acestei religii în Rutenia a avut loc în 988. Factorul hotărâtor al procesului de creștinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Bunica sa, cneaghina Olga, a fost cea care i-a trezit interesul pentru creștinism.
Conflictele dintre diferitele cnezate ale Ruteniei, au făcut ca, în ciuda eforturilor marelui cneaz Vladimir Monomahul, Rusia Kieveană să înceapă un lung proces de destrămare. În regiunea Kievului au apărut cnezatete Galitiei și Volîniei. În nord a apărut pentru prima oară în documentele istorice numele Moscovei ca oraș al cnezatului Vladimir-Suzdal, cel care avea să fie leagănul viitorului stat Rusia. În nord-vest, cnezatul Polotk a asigurat prima formă statală a Belarusului. În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor și mongolilor din secolele al XII-lea și al XIII-lea. În cele din urmă, toate state de pe teritoriul Ucrainei au fost subjugate de mongoli (1239–1240). Kievul a fost jefuit de mongoli în 1240. Proportiile distrugerilor mongole au fost atât de mari, încât, la cinci ani după acest eveniment, trimisul Papei, Giovanni da Pian del Carpine avea să noteze că, de-a lungul drumului său prin Ucraina a întâlnit numeroase oseminte umane împrăștiate pe câmpuri, populatia orașelor fusese nimicită aproape în întregime, iar cei rămași îndurau jugul aspru al cuceritorului.[2]
- Cnezatul Galitiei-Volânia a fost unul dintre statele succesoare ale Rusiei Kievene, moștenind o parte a acesteia. Vladimir cel Mare înfiintase în timpul domniei sale orașele Halici și Ladomir, care urmau să functioneze pe post de capitale regionale în vestul Ucrainei. În zonă au început să se manifeste două puteri regionale Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, cu care Galitia-Volânia a intrat în conflict. Galitia-Volânia a avut în această perioadă conflicte armate și cu un alt stat succesor al Rusiei Kievene, Cnezatul Cernigovului. Galitia-Volânia a ajuns la apogeul puterii odată cu extinderea controlului asupra teritoriilor Moldovei și Valahiei, timp în care a controlat o bună parte a teritoriilor de-a lungul tărmurilor Mării Negre. În această perioadă, (aproximativ 1.200 – 1.400), statele succesoare ale Rusiei Kievene s-au bucurat de independentă pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Galitia-Volânia a trecut sub suzeranitatea Imperiului Mongol, dar cnejii locali au încercat tot timpul să câștige sprijinul puterilor europene pentru recucerirea independentei. În această perioadă a fost proclamat primul „Rege al Rutenilor”, până atunci conducătorii rușilor fiind numiti Mari Cneji”, sau Cneji”.
- Harta Rzeczpospolitei cu principalele sale subdiviziuni în 1619, suprapusă peste granitele contemporane
- Regatul Poloniei
- Ducatul Prusiei, fief polonez
- Marele Ducat al Lituaniei
- Ducatul Curlandei, fief lituanian
- Livonia
- După Uniunea de la Lublin din 1569 și formarea Uniunii polono-lituaniene, Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze. În perioada imediat următoare creării Rzeczpospolitei, efortul de colonizare a teritoriului ucrainean a fost sporit. Au fost înfiintate numeroase orașe și sate noi. Au fost înfiintate școli noi, care răspândeau ideile Renașterii. Tăranii polonezi care au fost colonizati în regiune în număr mare s-au amestecat rapid cu populatia locală. În acest timp însă, nobilimea ucraineană s-a polonizat și o parte a trecut la catolicism. Tărănimea ruteană a rămas însă preponderent ortodoxă, ceea ce a dus la aparitia unor tensiuni religioase și sociale.Tăranii ruteni (ucraineni, dar și de alte nationalităti), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuti cu numele de cazaci. Aceștia din urmă și-au câștigat un renume de războinici aprigi. O parte a cazacilor (cazaci înregistrati) a fost angajată de statul polono-lituanian pentru apărarea granitelor sud-estice împotriva tătarilor și pentru asigurarea unui contingent important al cavaleriei ușoare. Cazacii au luat parte la campaniile polono-lituanieni împotriva tătarilor, rușilor sau turcilor.
- În 1648, revolta cazacilor, care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independentă, care a fost semnalul a ceea ce istoriografia poloneză numește „Potopul”, în fapt începutul declinului uniunii polono-lituaniene. Tânărul stat al cazacilor, care poate fi considerat precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) era prins între trei dușmani potentiali: în sud, Imperiul Otoman și aliatul lor Hanatul Crimeii ( tătarii), în vest, Rzeczpospolita și în răsărit, Rusia, (care se înscrisese pe o traiectorie ascendentă, de transformare într-o mare putere europeană). Tânărul stat ucrainean, după un război sângeros cu Polonia, a căutat să se pună sub protectia Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Polonezii au încercat să ajungă la un compromis cu ucrainenii prin semnarea Tratatului de la Hadiaci în 1658, dar după o perioadă de aproape trei decenii de războaie, prevederile acestei întelegeri au fost suspendate de Tratatul de la Adrusovo, care împărtea teritoriul ucrainean între Polonia și Rusia. La început, cazacii au reușit să-și păstreze statutul de autonomie în cadrul Hetmanatului. De asemenea, ei au reușit să mentină o formă statal semi-independentă – Zaporijia – și o colonie la frontiera Rusiei, Slobidska Ukraina.
Guvernarea directă a tarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După Împărtirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galitia a trecut sub administratia Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. Ca urmare a unui lung șir de războaie cu Imperiul Otoaman, turcii și aliatii lor tătari au fost alungati din sudul Ucrainei. În același timp, Ungaria a păstrat controlul asupra zonei Transcarpatia. Autoritătile ruse se temeau de posibilitătile aparitiei unor tendinte separatiste și au impus limite în cale dezvoltării culturii ucrainene, ajungând până la interzicerea studierii și folosirii limbii ucrainene. Unii dintre intelectualii ucraineni au devenit artiști de frunte ai Imperiului Ruscum este Nikolai Gogol, care este considerat unul dintre marii scriitori ruși. Soarta ucrainenilor a fost diferită în Austro-Ungaria, unde ei s-au regăsit într-o pozitie avantajoasă în lupta pentru putere dintre imperiile austriac și rus în Europa Centrală și de Sud. Spre deosebire de situatia din Imperiul Rus, cea mai mare parte a elitei politice din Galitia era de origine austriacă sau poloneză, rutenii fiind aproape în totalitate membrii ai clasei tărănești. Atitudinea rusofilă a ucrainenilor din Austro-Ungaria a evoluat treptat în ucrainofilie. Ucrainenii rusofili au fost arestati odată cu izbucnirea primei conflagratii mondiale și închiși la Talerhof, unde multi dintre ei au fost uciși.
- 1758 Tătarii robesc Tara de jos (era denumit jumătatea de sud a Moldovei, Tara de sus ,- jumătatea de nord a Moldovei, va primi, după anexarea ei de către austrieci, numele de Bucovina – de fapt între imperiul austriac și Moldova neinclusă în imperiu, cu acordul Rusiei, se creează un cordon de carantină lat de 10 km, teren luat din zona Moldovei rămase neincluse, ca să mai acapareze Austria încă un teritoriu, numit Cordon sau Bucovină – tinut de fagi. Ulterior denumirea se răsfrînge asupra Întregii Tări de sus. Atunci nuele de Moldova se referea mai ales la Moldova dintre Prut și Nistru). (3)
- 1763 Muscalii au venit în Moldova și au stat 5 ani. (3)
- 1788 Pe teritoriul Moldovei se confruntă nemtii cu turcii și tătarii, domnitor fiind Manole Vod. Au venit și moscalii pentru a sprijini Moldova, și au rămas 4 ani și 8 luni. (3)
- 1806 Moscalii vin și stau 6 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu